În 2025, după toate promisiunile de investiții istorice, după miliardele pompate în spitale și declarațiile solemne despre „modernizarea sistemului medical”, România se trezește din nou în același coșmar: șase copii au murit la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Sf. Maria” din Iași din cauza unei infecții nosocomiale cu Serratia marcescens. Șase familii distruse, șase destine frânte într-o instituție care trebuia să fie locul salvării. În loc de îngrijire, părinții au primit sicrie.
Focarul a izbucnit la secția ATI, acolo unde copiii internați erau deja în stare fragilă, cu afecțiuni cronice, genetice sau imunocompromiși. Erau cei mai vulnerabili pacienți, care aveau nevoie de cea mai atentă protecție. În schimb, au fost expuși unei bacterii cunoscute pentru riscurile ei în spitale. Ministerul Sănătății a confirmat: prima infecție a apărut pe 13 septembrie. Raportarea către Direcția de Sănătate Publică s-a făcut abia pe 19 septembrie, când erau deja patru cazuri confirmate. Șase zile de tăcere, șase zile în care secția a rămas deschisă, internările au continuat, iar bacteria a avut timp să circule nestingherită. Șase zile pierdute, șase vieți pierdute.
DSP Iași a confirmat oficial focarul abia după apariția deceselor, iar măsurile au venit târziu și timid. Internările au fost limitate doar după ce situația scăpase de sub control, iar blocul operator a fost desemnat pentru manevre esențiale, de parcă până atunci siguranța copiilor fusese o opțiune, nu o obligație. Totul arată un lanț de complicități prin pasivitate: spitalul a ascuns, DSP-ul a acceptat întârzierea, ministerul a reacționat după presă.
Poliția Iași s-a autosesizat în urma articolelor apărute în mass-media. Până atunci, nimeni nu sesizase oficial moartea copiilor. Șase decese într-o secție de terapie intensivă pediatrică nu au stârnit nici măcar reflexul instituțional al procurorilor sau polițiștilor. De-abia după ce presa a aruncat tragedia în spațiul public, autoritățile și-au adus aminte că există obligația legală de a investiga.
Reacțiile politice au venit cu aceeași rețetă obosită: președintele Nicușor Dan transmite condoleanțe, declară că „este o dramă inacceptabilă” și cere anchete transparente. Ministrul Sănătății recunoaște că raportările au fost întârziate și că focarul trebuia declarat mai devreme. Toți par șocați, toți mimează indignarea, dar nimeni nu își asumă. Se vorbește despre anchete, sancțiuni, măsuri administrative. Dar unde erau aceste reflexe în momentul în care primul copil a fost diagnosticat? Unde era urgența atunci când bacteria își făcea loc printre paturile de terapie intensivă?
Cazul arată crud cât de puțin a contat cu adevărat „modernizarea” spitalelor. S-au cumpărat aparate, s-au tăiat panglici, s-au scris rapoarte pline de laude despre investiții record. Dar în 2025, copiii încă mor în spitale românești nu din cauza bolii pentru care au venit, ci din cauza unei bacterii pe care sistemul trebuia să o prevină. Aceasta este imaginea reală a „sănătății reformate”: clădiri renovate în care managementul se face cu superficialitate și unde reguli elementare de igienă și raportare sunt tratate ca simple formalități.
Șase copii nu mai sunt. Șase părinți au plecat acasă cu mâinile goale și sufletele sfâșiate. Și pentru ce? Pentru că un spital nu a raportat la timp. Pentru că o direcție sanitară a închis ochii câteva zile. Pentru că ministerul a reacționat doar după ce presa a scris. Pentru că, într-o țară care pretinde că investește în sănătate, responsabilitatea rămâne o glumă amară.
Nu există nici o justificare. Nu există scuză. În 2025, în România, copiii încă mor de bacterii în spitale, iar instituțiile se joacă de-a ancheta după ce sicriile au fost închise. Asta nu mai este neglijență, ci complicitate criminală.
13 septembrie 2025
– Apare primul caz de infecție cu Serratia marcescens la secția ATI (corp A).
– Spitalul nu raportează imediat, deși protocolul impunea declararea focarului și oprirea internărilor.
13 – 18 septembrie
– Alți copii internați dezvoltă infecția.
– În secție continuă internările și manevrele medicale, fără măsuri de izolare ferme.
– Părinții nu sunt informați corect despre riscul la care sunt expuși copiii lor.
19 septembrie
– Spitalul raportează cu întârziere focarul către DSP Iași.
– În acel moment erau deja 4 pacienți infectați.
– Primele măsuri sunt superficiale și întârziate.
23 septembrie
– Spitalul notifică aparținătorii că nu mai pot părăsi secția pentru cazare la Casa Ronald McDonald.
– Sala de montare CVC este închisă, manevrele se mută în Blocul Operator.
– Decizia vine târziu, după ce bacteria se răspândise deja.
24 septembrie
– Reprezentanții spitalului confirmă oficial existența focarului.
– Internările sunt „limitate”, dar secția nu se închide complet, deși protocolul cerea igienizarea imediată.
până pe 26 septembrie
– 9 copii sunt infectați, dintre care 6 mor (nou-născuți și copii cu afecțiuni grave: meningită, tetrapareză, epilepsie, sindrom Edwards).
– Un nou-născut dezvoltă meningită galopantă, alții suferă complicații ireversibile.
26 septembrie
– DSP Iași confirmă focarul public.
– Ministerul Sănătății recunoaște întârzierea raportării și promite anchetă.
– Poliția Iași se autosesizează doar după apariția cazului în presă, nu în urma unei sesizări oficiale.
– Președintele României, Nicușor Dan, transmite condoleanțe și cere „anchete transparente”.
După tragedie
– Apar informații că șefa secției ATI ar fi fost ilegal în funcție.
– Dezvăluirile arată lipsă de transparență în comunicările interne ale spitalului, unde numărul real al cazurilor a fost minimizat.
– Reanimarea este închisă temporar, dar mult prea târziu pentru cei șase copii care au murit.
Această cronologie arată limpede: primul moment critic a fost 13 septembrie, când infecția trebuia raportată și secția închisă. Tot ce a urmat – decese, scandal, anchete – este rezultatul direct al acestei întârzieri și al complicității în lanț a instituțiilor.
