Ministrul Educației, Daniel David, a anunțat că vrea să reducă fragmentarea sistemului de învățământ și să crească pragul de elevi necesar pentru ca o unitate școlară să aibă personalitate juridică de la 300 la 500. În traducere administrativă, această măsură ar duce la închiderea unui număr uriaș de școli mici și implicit la eliminarea a circa 900 de funcții de directori. În teorie, cei vizați se vor întoarce la catedră. În practică, însă, efectele unei astfel de măsuri vor fi resimțite de comunități întregi, în special în mediul rural, acolo unde școala este de multe ori singurul reper educațional, social și uman.
Este o logică de reformă ruptă de realitate. Se discută despre „optimizare” într-un sistem deja în criză, în care multe școli abia mai găsesc cadre didactice, iar transportul elevilor este, în multe zone, inexistent sau precar. Mutarea elevilor în centre „mai mari” înseamnă, în multe cazuri, ore pierdute pe drum, abandon școlar, familii dezorientate și profesori marginalizați.
Este relevant că într-un stat în care sinecurile politice prosperă, unde instituțiile de stat sunt supraîncărcate cu funcții inutile, unde agenții, comisii și consilii fără obiect real de activitate primesc bugete generoase, prima grijă a unei reforme este închiderea școlilor mici. Cu toate problemele sale, sistemul de educație nu poate fi comparat cu schemele suprarealiste ale administrației centrale sau cu pilele și cumetriile din agenții publice. În mod ironic, în timp ce școlile rurale sunt „ineficiente”, o armată de consilieri și funcționari politici beneficiază de salarii, sporuri și posturi inventate.
Așa-numita reformă pornește de la un calcul rece, aplicat pe un sistem viu. Dar școala nu este o întreprindere industrială. Elevii nu pot fi plasați în scheme după criterii de „randament”. Faptul că o școală are 100 sau 150 de elevi nu înseamnă că nu e utilă. Dimpotrivă, poate fi esențială pentru comunitate. Ce se propune, de fapt, este un proces de depopulare educațională.
Cine va suferi? Copiii care nu vor mai avea acces la școală aproape de casă. Familiile care vor trebui să își trimită micuții zeci de kilometri pe zi. Profesori care vor fi transformați din cadre didactice în personal excedentar. Cine nu va fi atins? Structurile birocratice supradimensionate, clientela de partid, inspectoratele pline de funcții discutabile, agențiile deconcentrate care consumă bugete fără rezultate.
Reforma nu ar trebui să înceapă cu copiii, ci cu ineficiențele structurale ale administrației. Nu profesorii din sate sunt problema educației, ci deciziile luate de la distanță, fără consultare, fără viziune, fără legătură cu realitatea de zi cu zi. Descentralizarea sistemului ar fi o soluție, nu centralizarea sa forțată.
România educată nu se construiește închizând școli, ci oferind șanse egale. Reforma adevărată începe când ministerele taie din propriile scheme, nu din dreptul copiilor la educație.
