România este din nou pe podiumul rușinii europene. Potrivit Eurostat, aproape doi din zece tineri cu vârste între 15 și 29 de ani nu lucrează și nu urmează nicio formă de învățământ. În jargon birocratic, aceștia se numesc NEET – „Not in Education, Employment or Training”. În realitate, sunt o generație pierdută între promisiunile de pe hârtie și un sistem care îi respinge de la start.
Statul organizează târguri de locuri de muncă, pline de bannere colorate, discursuri motivaționale și camere de televiziune. Dincolo de pozele oficiale, realitatea e aceeași: tinerii se plimbă printre standuri, depun CV-uri și pleacă acasă cu o strângere de mână și un „vă sunăm noi” care nu mai vine niciodată.
Manuela, 26 de ani, absolventă și fost operator de date, a venit la târgul organizat la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați. Vrea să se angajeze în Armată. „Este o carieră stabilă și serioasă. Mi-ar plăcea să încerc, chiar dacă trebuie să reiau studiile”, spune cu un optimism care ascunde oboseala celor care au tot încercat. George, absolvent de Administrație Publică, e în șomaj de un an. „Am depus CV-uri, dar nu am primit niciun răspuns. Mai caut…”, spune resemnat.
La standurile angajatorilor, aceleași justificări se repetă: lipsă de experiență, lipsă de potrivire, lipsă de competențe. Cuvântul „lipsă” pare să definească totul. Dar experiența nu cade din cer, iar tinerii nu pot învăța cum să lucreze dacă nu sunt primiți să o facă. „Nu ne plângem de salarii. Am accepta și minimul pe economie doar ca să avem de unde începe”, spune o tânără.
Paradoxul este că și firmele se plâng de lipsa forței de muncă. România are peste 100.000 de locuri de muncă vacante, conform INS, dar o parte consistentă a angajatorilor preferă să aducă muncitori străini decât să formeze tineri români. Se caută „experiență de minimum doi ani” pentru posturi entry-level, ca și cum un debutant ar trebui să vină din școală cu istoric de angajare.
La târgul de la Galați, organizat de AJOFM, peste 1.000 de participanți au venit cu speranță. Dintre ei, doar 380 au fost selectați pentru interviu. Un angajator prezent la eveniment recunoaște sincer: „Am avut 6 posturi disponibile și am primit 17 CV-uri. Mulți tineri sunt interesați, dar nu știu să se prezinte. Alții nu au încredere în sine. Îți dai seama că problema nu e lipsa lor, ci lipsa unui sistem care să-i învețe.”
Statul, în schimb, continuă să mimeze implicarea. Directorul AJOFM Galați, Cezar Năstase, admite că „tinerii nu vin fizic în număr mare la târguri, ci caută online”. Afirmația, deși reală, ascunde eșecul unui mecanism care nu s-a adaptat timpurilor. Tinerii de azi nu se mai plimbă cu dosare cu șină, dar asta nu înseamnă că nu vor să muncească.
De fapt, problema este una sistemică. România are cel mai mic procent de tineri integrați în programe de ucenicie din UE. Nu există parteneriate solide între școli și mediul privat, iar stagiile sunt rareori plătite. În majoritatea cazurilor, sunt simple formalități care nu duc nicăieri. În paralel, universitățile produc absolvenți „pe bandă rulantă”, dar fără legătură cu piața muncii.
Angajatorii cer „experiență”, dar nu oferă formare. Statul promite „inserție profesională”, dar alocă fonduri doar pe hârtie. Iar tinerii — dezorientați, obosiți și tot mai cinici — învață rapid că entuziasmul nu plătește chiria.
Sociologii avertizează că fenomenul NEET nu e doar o cifră statistică, ci o bombă socială cu efect întârziat. Fiecare tânăr pierdut astăzi înseamnă un adult vulnerabil mâine, dependent de ajutoare sociale sau dispus să emigreze. România a pierdut deja peste 3,5 milioane de oameni activi în ultimii 20 de ani. Pierde acum o generație întreagă, pe tăcute.
Mai grav, discursul oficial continuă să dea vina pe tineri: „Nu vor să muncească”, „sunt comozi”, „nu au chef”. În realitate, statul nu le oferă un drum clar, iar companiile refuză să riște investind în formare. În locul unui sistem coerent de integrare profesională, există doar inițiative izolate și târguri cu pliante colorate.
Tinerii din România nu stau degeaba din alegere, ci din blocaj. Blocaj birocratic, blocaj instituțional și, mai ales, un blocaj de mentalitate. Țara care îi învață că „experiența se fură, nu se cere” este aceeași care îi condamnă pentru că n-o au.
România își educă tinerii ca să plece, îi instruiește ca să fie respinși și îi critică pentru că nu „au chef de muncă”. Într-un cerc vicios, generația care ar trebui să ducă țara mai departe este ținută pe loc de o combinație toxică de indiferență și ipocrizie.
De fapt, ei nu sunt campionii la „stat degeaba”. Statul e campionul la a-i lăsa baltă.
