De la muzică la decădere morală în direct, cu minori în față și părinți complice prin tăcere
Costineștiul, cândva o stațiune a vacanțelor liniștite pentru familii și tineri educați, a devenit în această vară scena celui mai agresiv spectacol de decădere morală pe care România l-a cunoscut în ultimii ani. Sub umbrela unui festival „urban”, Beach, Please! 2025 a transformat o simplă escapadă muzicală într-un coșmar etic, o explozie de vulgaritate, droguri, violență și lipsă de responsabilitate.
Ce s-a întâmplat acolo nu mai poate fi numit artă, entertainment sau cultură tânără. Este, în mod clar, o deturnare a ideii de libertate. Pe scenă au urcat artiști care au folosit un limbaj abject, cu înjurături care ar face rușine până și unei guri de canalizare. Nu doar că s-a înjurat în mod constant, dar s-au făcut remarci directe împotriva României, s-au banalizat drogurile și s-a normalizat comportamentul deviant ca fiind „cool”. Și totul, în fața unor mii de minori, mulți veniți cu acordul părinților, unii chiar însoțiți de aceștia.
Dacă asta înseamnă cultura modernă, atunci poate e cazul să apăsăm pe frână. Pentru că aici nu mai vorbim doar despre gusturi muzicale, ci despre o generație care învață că vulgaritatea e libertate, drogurile sunt parte din distracție, iar identitatea personală nu mai e o construcție bazată pe valori, ci pe haos, goană după validare și imitarea unor modele complet ratate.
Cel mai revoltător caz rămâne cel al băiatului de 15 ani, Nicolas, care a fost literalmente împins de un rapper american de pe scenă, de la o înălțime periculoasă, sub privirile unui public hipnotizat și a unui artist complet indiferent. Copilul a suferit răni interne grave, a ajuns la spital în stare critică, iar în jurul lui s-a așternut tăcerea. O tăcere vinovată, apăsătoare, care spune mai multe despre starea noastră ca societate decât o mie de anchete. Când un copil cade și nimeni nu-l oprește pe cel care l-a împins, nu mai e doar un accident. Este un eșec colectiv.
Și nu s-a oprit aici. Drogurile au fost omniprezente – în muzică, în gesturi, în privirile încețoșate ale celor care abia își mai țineau echilibrul. Deși autoritățile au raportat „doar” opt persoane prinse cu substanțe interzise, realitatea a fost alta. În clipurile postate pe rețelele sociale se vede clar că drogurile au fost consumate în văzul tuturor, ba chiar promovate de unii artiști ca parte din „vibe”.
Ironia supremă? Festivalul fusese promovat cu mesaje „anti-drog” în parteneriat cu instituții oficiale. Un teatru grotesc, în care pancartele cu „Spune NU drogurilor!” stăteau alături de artiști care fumau pe scenă și strigau obscenități în microfon. Ceva mai josnic și mai ipocrit rar s-a văzut.
Dar poate cea mai dureroasă întrebare este: unde au fost părinții? Mulți dintre ei au fost acolo. Unii chiar au filmat și au postat. Au râs. Au spus că „e o experiență” sau că „așa e noua generație”. Alții și-au trimis copiii singuri, cu bani și încrederea că „n-au ce păți”. Iar acum, când se prăbușește încrederea în educația de acasă și în școală, ne întrebăm cum de s-a ajuns aici. Răspunsul e simplu: pentru că am tăcut. Pentru că am confundat permisivitatea cu progresul. Pentru că ne-am speriat să spunem NU.
Beach, Please! nu este doar un festival. Este o oglindă murdară în care ne vedem generația crescută cu TikTok, influenceri fără coloană vertebrală și muzică devenită unealtă de manipulare. Este rezultatul a ani întregi de renunțări: la valori, la filtre, la rușine. Este confirmarea că atunci când arunci copiii într-un ocean de non-sens, fără busolă morală, ei învață să înoate în mizerie și să-i aplaude pe cei care le oferă o stare artificială de extaz.
Iar Selly, liderul informal al acestui festival, este imaginea perfectă a produsului de sistem. Un tânăr deștept, carismatic, care a știut să-și construiască imaginea într-o țară fără repere, și care acum promovează un eveniment care încalcă exact valorile pe care pretindea că le susține. Poate n-a vrut răul, dar l-a permis. Iar când ai o astfel de influență, permisivitatea e complicitate.
Ce ne rămâne de făcut? Poate să ne trezim. Să nu mai ridicăm din umeri și să nu mai aplaudăm sub pretextul că „așa se distrează tinerii azi”. Nu, nu așa. Nu cu droguri. Nu cu limbaj obscen. Nu cu copii răniți și public care urlă ca la o execuție publică.
Beach, Please! 2025 trebuie să fie un semnal de alarmă. Nu pentru interzicerea distracției, ci pentru reinstalarea discernământului. Pentru protejarea copiilor. Pentru respect față de țară, față de educație, față de viață.
Și dacă nu vom învăța nimic din ce s-a întâmplat acolo, să nu ne mirăm când va veni vremea să ne întrebăm: unde ne sunt copiii? Și de ce nu ne mai recunosc ca oameni în care pot avea încredere.
