Circa un milion de oameni mor, anual, din cauza utilizării apei infestate sau a lipsei acesteia şi 844 de milioane de persoane nu au acces la apă potabilă, deşi 70% din suprafaţa Planetei Albastre este acoperită de apă. Problemele legate de penuria de apă la nivel global nu mai reprezintă o chestiune ipotetică, ci o realitate concretă.
Cu 2.500 de izvoare şi 60% din apele minerale din Europa, România este unul dintre statele cu cele mai bogate resurse subterane de apă. Chiar şi aşa, nu este total ferită de pericolul unei crize la nivel hidrologic. Care sunt efectele lipsei de apă pe plan global, ce impact are aceasta asupra României şi care sunt riscurile ca, într-o bună zi, acest element indispensabil vieţii să fie complet epuizat
4 milioane de oameni aflaţi în pericol iminent de a rămâne fără apă, după ce, în urma unei periode de secetă de trei ani, resursele de apă stocate în rezervorul oraşului au fost aproape complet epuizate. Nu este un scenariu de film SF, ci s-a întâmplat deja, în octombrie anul trecut, în cel mai mare oraş din Africa de Sud, Cape Town. Primarul Patricia De Lille anunţa adoptarea unor măsuri drastice menite să facă faţă situaţiei fără precedent în care se afla metropola africană.
Cu cea mai mare rezervă de izvoare de ape minerale din Europa, România poate fi numită, pe bună dreptate, patria apelor minerale, spun producătorii din industria locală. Când vine însă vorba de exploatarea acestei resurse, nu stăm nici pe departe la fel de bine. Care sunt motivele şi cum putem să ajungem numărul 1 pe harta mondială a apelor minerale?
România deţine resursele necesare pentru a deveni un jucător de top pe piaţa apelor minerale la nivel mondial, o piaţă care se estimează că va creşte în cinci ani până la 174 de miliarde de euro, de la 145 de miliarde de euro, cât este în prezent. Miza producătorilor români ar putea să fie câştigarea unei felii din această piaţă.
Industria apelor minerale din România este o piaţă de un miliard de euro anual, cu un consum de 87 de litri per capita, sub media europeană, unde consumul este de circa 110 litri anual per capita şi mult sub ţări precum Italia şi Germania, unde consumul anual ajunge la aproximativ 200 de litri pe cap de locuitor, potrivit datelor ZF.
Industria a crescut cu 70% în ultimul deceniu, dar pentru a face pasul spre o piaţă globală România trebuie să-şi construiască o reputaţie, să fie recunoscută peste tot în lume ca ţara numărul 1 pentru apele sale minerale, este concluzia conferinţei „În căutarea brandului de ţară. România, izvorul de ape minerale al Europei”, organizată de Ziarul Financiar şi susţinută de Aqua Carpatica, Aur’a, Lighthouse Communication şi Ecosmart Union.
Cu toate că pe piaţa locală, pe lângă brandurile puternice, cu tradiţie, au început să se dezvolte timid şi alte nişe, cum ar fi cea a apei cu vitamine sau arome, a apei pentru copii sau cu beneficii suplimentare pentru sănătate, ocupăm încă o marjă foarte mică din UE. Partea bună este că potenţialul de creştere este imens, atât în plan local, dar mai ales la export, în contextul în care doar 4% din producţia locală de ape minerale trece graniţele.
„Pot apele minerale din România să devină un brand de ţară? Poate România să devină izvorul de apă al Europei? Putem construi, dincolo de povestea fiecărui brand în parte, povestea unui brand de ţară?” sunt întrebările pentru care Ziarul Financiar şi Business MAGAZIN şi-au propus să găsească răspunsuri în cadrul conferinţei „În căutarea brandului de ţară. România, izvorul de ape minerale al Europei”. Reprezentanţi din industria locală au pus pe masă în cadrul acesteia cifre, problemele cu care se confruntă şi rezolvările pe care le consideră cele mai bune.
Potrivit lor, dintre sectoarele cu potenţial enorm sau la care excelăm, precum IT, automotive sau turism, unde avem însă concurenţă acerbă din partea multor altor state, cel al apelor minerale este elementul diferenţiator, care ne face unici. Dar pentru a reuşi să transformăm această industrie într-un brand de ţară este nevoie de un parteneriat puternic public-privat şi de o comunicare eficientă.
Diferenţa dintre state privind accesul la apă potabilă devine la rândul său o problemă. În timp ce unele ţări deţin resurse importante de apă, populaţiile sărace sunt nevoite să se descurce prin metode proprii. Această situaţie duce deseori la furtul de apă – pentru profit, pentru supravieţuire sau pentru ambele. „Recunoaşterea de către Organizaţia Naţiunilor Unite a apei ca drept al omului în 2010 a complicat problema furtului de apă”, a declarat Vanda Felbab-Brown, expert în cadrul Institutului Brookings. „Dreptul la apă nu este echivalent cu dreptul la apă gratuită. În acelaşi mod în care oamenii trebuie să plătească pentru hrană, ei ar trebui să se aştepte să plătească pentru apă potabilă”, a explicat Felbab-Brown.
Această idee nu a oprit însă furtul de apă pe scară largă în ţări precum Brazilia, India şi Mexic. Întreprinderile şi persoanele fizice interceptează ilegal conducte şi rezervoare sau găsesc alte modalităţi de a evita contoarele de apă. Cu toate acestea, Felbab-Brown spune că nu există o soluţie unică la această problemă, deoarece contextul furtului de apă variază între locaţii, dar crede că „o mai bună aplicare a legii, monitorizarea apei şi crearea unor baze de date cuprinzătoare sunt puncte bune de plecare pentru guverne. Guvernele trebuie să recunoască faptul că nu pot cere doar aplicarea legii fără a oferi alternativă legală”.
În momentul în care furtul apei va deveni o problemă la nivel internaţional, acest lucru ar putea conduce la un punct de tensiune geopolitică între ţările care se confruntă cu probleme transfrontaliere de apă, spune Keller, exemplificând cu construcţia barajului Marea Renaştere de pe Nil, un proiect hidroelectric de patru miliarde de dolari, finanţat de Etiopia, care ar pune Egiptul în situaţia de a-şi pierde rezervele de apă potabilă.
Diminuarea deficitului de apă s-a dovedit a fi un subiect politic dificil deoarece, în multe ţări, soluţiile de mediu sau de climă tind să întâmpine dificultăţi în a aduna destul sprijin politic pentru a deveni o realitate. De asemenea, este extrem de costisitor să se construiască noi surse de apă, baraje şi instalaţii de desalinizare. „Politicienii nu se mobilizează decât în situaţia unui eveniment acut – o secetă severă, de exemplu”, afirmă Keller. Ideea este susţinută şi de Betsy Otto, care crede că „multe guverne au făcut prea puţin pentru a-şi ghida cetăţenii în ceea ce priveşte comportamentul eficient din punct de vedere al apei. Otto consideră că „acest lucru poate fi implementat prin controale ale preţurilor, care reprezintă însă rareori o măsură populară.” Ea susţine că ar trebui să existe două niveluri de stabilire a preţurilor: preţurile de conservare, care să taxeze cu tarife minime cantitatea de apă suficientă pentru nevoile de bază, şi preţuri mai mari pentru consumul de apă la discreţie. „La nivel naţional, guvernele ar trebui să încurajeze conversaţia cu privire la problemele de conservare, deoarece economisirea apei va fi întotdeauna mai ieftină decât construirea sau forarea unor surse noi”, a adăugat Otto.
La nivel de investiţii, mesajul transmis de Global Water Fund comunităţii globale de investitori este că sectorul apei este o industrie de 500 de miliarde de dolari, în continuă creştere. Potrivit acestei organizaţii, există încă o creştere puternică a segmentului în China, Australia, Orientul Mijlociu, Africa şi Rusia. Finanţarea hidroinfrastructurii nu este obiectul unei investiţii unice, ci solicită cheltuieli imense deopotrivă din partea mediului privat şi public pentru menţinerea şi operarea activelor. Investiţiile în sectorul apei vor avea succes dacă vor fi acompaniate de politici guvernamentale, cadre legale puternice şi o stabilire inteligentă a preţurilor. Stella Thomas, fondator şi managing director al Global Waterfund, afirmă că „o investiţie de un dolar în apă poate genera profit care să varieze între opt şi 35 de dolari şi poate să crească PIB-ul unei ţări cu o medie de 3,7%. Apa trebuie să fie folosită ca o unealtă pentru progresul economic, social şi politic.”
■ Un scenariu îndepărtat
Pentru o ţară bogată în ape, aşa cum este România, un scenariu apocaliptic în care apa ajunge la fel de scumpă ca metalele preţioase, aşa cum vedem în filmele SF, pare, dacă nu improbabil, cel puţin îndepărtat. Şi, prin urmare, un subiect care nu ne îngrijorează cu adevărat. Frecvent apar informări şi imagini despre cât de poluate sunt apele de la noi din ţară cu reziduuri menajere. Şi asta pentru că majoritatea populaţiei din mediul rural aruncă, pur şi simplu, gunoaiele în apa din apropiere.