Consecinte negative ale privatizarii cu capital strain
Slabiciuni
Romania a declansat procesul de privatizare mult mai tarziu decat majoritatea tarilor din Europa Centrala si de Est. Progresul relativ lent al privatizarii sistemului bancar romanesc trebuie privit in stransa legatura cu dinamica, de asemenea lenta, a restructurarii intreprinderilor.Reformele bancare, depind in mare masura de stabilizarea economica.O economie caracterizata de variatii mari ale productiei si inflatiei a afectat valoarea activelor bancare (inclusiv calitatea creditelor), dobanzile si lichiditatea, plasand bancile intr-un mediu dominat de riscuri care nu au intarziatsa se regaseasca in credite neperformante, pierderi si insolvabilitate.Sistemul bancar a resimtit influente nu numai din mediul macroeconomic, ci si din calitatea politicilor macroeconomice si a instrumentelor de implementare a acestora. In ceea ce priveste politicile macroeconomice, acestea pot fi caracterizate ca fiind oscilante, in funcsie de ciclul electoral (lucru vizibilindeosebi in politica de venituri) si presiunile macroeconomice, cudeosebire cele din sectorul extern. Variatia politicilor macroeconomice a indus incertitudini in politica de creditare si de dobanzi abancilor. In perioadele de crestere econmica expansiunea credituluia tins sa creasca peste limitele de prudenta bancara,iar in etapele de restrictivitate a politicilor, dobanzile reale au tins sacreasca excesiv, cu influente negative asupra capacitatii debitorilorde rambursare a creditelor; lichiditatea bancilor scazand,acesta fiind un factor agravant al situatiei bancilor comerciale.
Creditele neperformante şi decizia politică
La finele anului 1998, împrumuturile neperformante reprezentau circa 58 la sută din totalul creditelor scadente, mare parte din acestea aparţinând marilor bănci de stat. Cum s-a ajuns la această situaţie? Cum au ajuns băncile să deţină portofolii atât de putrede, cum au ajuns să plaseze economiile populaţiei în mod sistematic în investiţii falimentare?
Economia românească a rămas, in linii mari, o economie socialistă în primii trei ani ai tranziţiei (din cauza absenţei proprietăţii private asupra factorilor de producţie şi controlului masiv al preţurilor). Abia după 1993 au fost făcuţi paşi pe calea reformei, România trecând în categoria ţărilor cu intervenţionism masiv. Economia românească a fost dominată în toată această perioadă de un „nucleu dur” de întreprinderi de stat. Imposibilitatea calculului economic şi corupţia le-au menţinut în mod constant în categoria „pierderi” din economie. Numai că pierderile diminuează sau anulează capacitatea unei firme de a licita pentru factorii de producţie, o pune în imposibilitatea de a-şi continua activitatea.
Din cauza numărului mare de salariaţi, însă, aceste întreprinderi au putut face presiuni serioase asupra structurilor de decizie politică pentru a le pune la dispoziţie resursele necesare continuării activităţii. Bugetele enorme, deficitele enorme şi impozitele excesive sunt unele din rezultatele acestei presiuni. În mod logic, creşterea pierderilor din „nucleul dur” ar fi condus la creşterea continuă a impozitelor. Impozitele, însă, sunt nepopulare şi nota de plată i-ar fi speriat pe contribuabili. Mai mult, acordurile încheiate cu organismele financiare internaţionale prevedeau limitarea deficitelor bugetare.
Pe acest fundal, statul a constatat repede că este proprietarul majorităţii băncilor; şi că aceste bănci pot multiplica creditul şi masa monetară. Sistemul rezervelor fracţionare oferă într-adevăr flexibilitate dar el trebuie gestionat în mod responsabil pentru a nu ruina moneda şi economia. Din păcate pentru România, în absenţa liberalizării vieţii economice „presiunea asupra băncii centrale şi a sistemului bancar în general devine o caracteristică constantă a modului în care sistemul funcţionează, care, de asemenea, se manifestă printr-o larg răspândită cerere de credite ieftine” (Dăianu, 1993, pag. 12).
Băncile au devenit, astfel, instrumente de subvenţionare a întreprinderilor ineficiente şi de acoperire a deficitelor bugetare. Într-un cuvânt, băncile de stat, în loc să pună la dispoziţia unui sector privat resursele necesare creşterii, au ajuns să blocheze procesul de restructurare prin plasarea acestor resurse în întreprinderile de stat falimentare. Aceste bănci au făcut – deşi statutul lor nu prevedea – politica statului în economie.
Băncile au susţinut aceste întreprinderi ineficiente fie direct (prin credite), fie indirect (prin finanţarea deficitului bugetar), nu numai cu economiile populaţiei şi resursele proprii ci, în mare măsură, prin expandarea creditului intern. Acest lucru a generat o creştere enormă a masei monetare (de la aproximativ 500 de miliarde de lei în 1989 la 220 000 de miliarde în 2001!) care a alimentat o inflaţie galopantă – 200 la sută în 1991, 222 la sută în 1992, 300 la sută în 1993, 151 la sută în 1997) şi o depreciere accelerată a cursului de schimb.
Problema este că această politică predominant expansionistă a atras tot timpul resurse reale în sfera întreprinderilor de stat. Puterea de a licita resurse a fost continuu direcţionată către „nucleul dur” al economiei şi către buget.
Privatizare târzie şi neîncheiată
Privatizarea rapidă şi completă, cu investitori strategici, este soluţia cea mai potrivită pentru asigurarea unui sistem bancar sănătos şi competitiv, apt să sprijine creşterea economică pe termen lung. Aceasta este una din lecţiile cele mai importante ale tranziţiei în Europa. Studii empirice confirmă această concluzie.
România a declanşat acest proces mai târziu decât cele mai multe ţări din Europa Centrală şi de Est. La finele lunii iunie 2001, în sistem existau patru bănci cu capital de stat, care deţineau împreună circa 55 la sută din capitalul total al băncilor şi aproximativ 46,4 la sută din totalul activelor (ulterior Banca Agricolă a fost privatizată). La aceeaşi dată, băncile cu capital străin deţineau 33,2 la sută din capital.
Progresul relativ lent al privatizării ample a sistemului bancar românesc trebuie privit însă şi în legătură strânsă cu dinamica, de asemenea lentă, a restructurării întreprinderilor, explicată nu numai prin rigidităţile structurale mai accentuate în economia românească, ci şi prin opţiunea politică prevalentă, care a pus costurile sociale pe termen scurt în centrul politicii de restructurare economică.
Restructurare bancară nearticulată
Modelul care s-a impus în reforma sistemului bancar (exemplu Ungaria) se bazează pe o intervenţie a statului în două faze succesive: recapitalizare (prin preluarea la stat a creditelor neperformante) şi, apoi, privatizare, cu aplicarea de constrângeri bugetare la nivelul întreprinderilor de stat. Este preferabil ca băncile insolvabile mici (care nu prezintă risc sistemic) să fie scoase din sistem prin vânzare, fuziune sau lichidare, cu o intervenţie financiară minimă din partea statului. Intervenţia oficială în rezolvarea crizelor bancare prezintă mai multe avantaje, care precumpănesc în raport cu costurile financiare şi economice: menţinerea integrităţii mecanismului de credit şi a sistemului de plăţi, conservarea stabilităţii financiare şi economice şi întărirea sistemului bancar (Frydal and Quintyn (2000)
O lacună a politicilor de restructurare bancară a fost caracterul reactiv, nu proactiv, al intervenţiei statului. La finele anului 1998, situaţia sistemului bancar devenise dramatică: creditele şi dobânzile din categoriile îndoielnic şi pierdere reprezentau 254 la sută din capitalul propriu al băncilor şi peste 58 la sută din total (credite şi dobânzi). Această situaţie este caracterizată în raportul pe anul 2000 al BNR (pag. 100) drept „virtual faliment” (al sistemului bancar – nn).
De asemenea, în România, intervenţia statului în tratarea problemelor din sistemul bancar a suferit prin lipsa de coordonare cu măsuri care să elimine sau să reducă substanţial cauzele dificultăţilor băncilor. În primii ani de tranziţie (în 1992 şi 1994), guvernul a preluat la datoria statului credite neperformante moştenite din perioada anterioară anului 1990 (contra obligaţiuni), însumând circa 4 la sută din PIB. De asemenea, în 1992 trei bănci cu capital de stat au primit o injecţie directă de capital. Toate aceste iniţiative de recapitalizare au avut deficiente serioase, cea mai importantă fiind aceea că recapitalizarea nu a fost însoţită de o restructurare operaţională a băncilor în cauză şi nici de un progres în restructurarea întreprinderilor, ceea ce a menţinut slaba guvernanţă a băncilor şi, de asemenea, sursa creditelor neperformante.
O strategie de consolidare bancară în România s-a conturat în 1997, în contextul agravării situaţiei financiare a unor bănci mari (Bancorex şi Banca Agricolă). Prin comparaţie, consolidarea bancară în Ungaria a debutat la finele anului 1992 şi s-a încheiat practic în 1994. Strategia autorităţilor române din 1997 a inclus: i) eliminarea din sistem a băncilor insolvabile; ii) restructurarea Bancorex şi Băncii Agricole; iii) măsuri pentru privatizarea a două bănci: Banca Română pentru Dezvoltare şi Banc Post. În cadrul acestei strategii, BNR, ca autoritate de supraveghere, şi-a propus în particular, îmbunătăţirea supravegherii şi a funcţionării fondului de garantare a depozitelor bancare.
Strategiile de rezolvare a crizei de solvabilitate a două dintre cele mai mari bănci din sistem din 1997 (Bancorex şi Banca Agricolă, cu circa 34 la sută din totalul activelor), deşi mai articulate (îndeosebi pentru că randamentul la titlurile de stat emise în schimbul creditelor neperformante a fost legat de condiţiile pieţei), au încorporat slăbiciuni importante. În primul rând, acţionarii (FPS şi SIF) nu au fost implicaţi în acoperirea deprecierii activelor (costul total rămânând în sarcina bugetului de stat). În al doilea rând, creditele neperformante au rămas în portofoliul băncilor (în afara bilanţului), cu şanse minime de a putea fi valorificate; alternativa, cu rezultate mult mai bune în alte ţări, ar fi fost transferul activelor neperformante către o societate creată ad hoc de administrare a acestor active. În fine, strategiile iniţiale nu prevedeau nici un plan de restructurare operaţionala a celor două bănci. În aceste condiţii, situaţia celor doua bănci a continuat să se deterioreze. În privinţa Bancorex, în 1999 s-a luat decizia de lichidare, cu transferul activelor neperformante la o agenţie de administrare a activelor bancare. În final, costul financiar al lichidării băncii s-a ridicat la circa 4,5 la sută din PIB.
În cazul Băncii Agricole, programul de restructurare din 1997 a condus la o reducere a personalului şi reţelei teritoriale, fără însă a se reface solvabilitatea; în plus, cultura managerială a rămas necorespunzătoare. Insuccesul restructurării şi spectrul încetării plăţilor au condus la aplicarea unui nou program de restructurare în 1998, care a cuprins: transferul activelor neperformante la agenţia de administrare a activelor bancare; numirea unui nou consiliu de administraţie; stabilirea unui calendar strict de măsuri, inclusiv termenul limită de privatizare (nereuşita ar fi fost urmată de lichidare). Costul restructurării acestei bănci echivalează cu circa 1,5 la sută din PIB, la care se adaugă participarea BNR cu asigurarea de lichiditate şi alte mecanisme de sprijin.Termenul limită pentru privatizare a fost reeşalonat de câteva ori; în cele din urmă, în toamna anului 2001 capitalul majoritar a fost achiziţionat de un investitor strategic.
O a doua componentă a strategiei de consolidare bancară (prima fiind restructurarea Bancorex şi a Băncii Agricole) a fost eliminarea din sistem a băncilor insolvabile (mai mici). Paşi decisivi au fost făcuţi în 1999 şi 2000 când BNR a luat măsuri de gestionare a situaţiei mai multor bănci private mici, inclusiv introducerea de cereri de declarare a falimentului.
Absenţa unui cadru macroeconomic favorabil
O altă lecţie a tranziţiei arată că succesul reformelor structurale, inclusiv al celor bancare, depinde în mare măsură de stabilizarea economică.În România, în cea mai mare parte a anilor ’90, mediul macroeconomic a fost foarte instabil şi dominat de recesiune. Recesiunea se instalase încă din 1988; în cinci ani (1988-1992), PIB s-a comprimat cu circa o treime. În primii ani ai tranziţiei declinul economic a fost în mare parte dominat de căderea puternică a exporturilor (în 1992 exporturile reprezentau numai circa 42 la sută din nivelul celor din 1989). Principalele cauze ale prăbuşirii exporturilor au fost: embargoul asupra Irakului, şi apoi, asupra fostei Iugoslavii şi dezmembrarea pieţei fostului CAER. O a doua perioadă a declinului economic a acoperit anii 1997-1999 (-12,7 la sută ). Recuperarea economică nu s-a realizat nici până în anul 2000 (PIB real din 2000 reprezintă 83 la sută din cel din 1990).
Acest ciclu economic caracterizat prin variaţii ample ale producţiei şi inflaţiei a afectat valoarea activelor bancare (inclusiv calitatea creditelor), dobânzile şi lichiditatea, plasând băncile într-un mediu dominat de riscuri care nu au întârziat să se materializeze în credite neperformante, pierderi şi insolvabilitate.
Sistemul bancar a receptat influenţe nu numai din mediul macroeconomic, ci şi din calitatea politicilor macroeconomice şi instrumentelor de implementare a acestora. În ceea ce priveşte politicile macroeconomice, acestea pot fi caracterizate, pentru întreg deceniul trecut, ca fiind fluctuante (între fermitate şi laxitate), în funcţie de ciclul electoral (lucru vizibil îndeosebi în politica de venituri) şi presiunile macroeconomice, cu deosebire cele din sectorul extern. Variaţia imprevizibilă a politicilor macroeconomice a indus incertitudini în politica de creditare şi de dobânzi a băncilor. Similar, în perioadele de laxitate a politicilor economice, expansiunea creditului a tins să crească peste limitele de prudenţă bancară. Alternativ, în etapele de restrictivitate a politicilor, dobânzile reale au tins să crească excesiv, cu influenţe negative asupra capacităţii debitorilor de rambursare a creditelor; de asemenea, în aceste situaţii lichiditatea băncilor a scăzut, reprezentând un factor de agravare a situaţiei de ansamblu a unor bănci.
O a doua caracteristică a tipologiei politicilor macroeconomice este insuficienta lor coordonare. Un exemplu relevant, îndeosebi în ultimii ani, este situaţia de fapt în care politica monetară a fost lipsită, pe lungi perioade de timp, de sprijinul altor politici (de venituri, fiscală şi de restructurare microeconomică), ceea ce a determinat creşterea dobânzilor nominale şi reale, cu efectele menţionate anterior. Rezultatul a fost nu atât compensarea efectelor unor politici ci, mai degrabă, o potenţare a influenţelor negative asupra economiei.
Cum au perceput băncile mediul macroeconomic şi perspectivele politicilor economice? Croitoru şi Târhoacă (2002) încearcă să răspundă la această întrebare folosind informaţiile oferite de analiza curbei randamentelor pe piaţa interbancară. Ei identifică două tipologii în perioada analizată (1995-2000). Într-o primă secvenţă – 1995 – trimestrul I 1998, curbele randamentelor au avut profitul descendent, fapt explicat prin existenţa unor anticipaţii dezinflaţioniste şi/sau de relaxare a politicii monetare. Din 1998 însă, curbele randamentelor au avut profil în formă de parabolă, comun economiilor cu rate ale dobânzii înalte. Explicaţiile date invocă aprecierea că: a) în economie s-au acumulat suficiente probleme care vor determina decidenţii politicii să iniţieze programe care să abordeze cauzele ratelor înalte ale dobânzii; şi b) până la luarea de noi decizii va interveni o perioadă de incertitudine crescândă.
Sistemul bancar a receptat influenţe şi din modul cum s-au utilizat instrumentele de aplicare a politicilor macroeconomice. Deprecierea rapidă a monedei, nesprijinită de proceduri contabile şi de prudenţa bancară corespunzătoare, a condus la acumularea de mari pierderi şi credite neperformante, îndeosebi în primii ani ai tranziţiei. Reformele în domeniul cursului de schimb şi al pieţei valutare s-au introdus lent şi insuficient de coordonat; o piaţă valutară funcţională s-a născut abia în 1997. Tot în primii ani, întârzierea reglementării deductibilităţii fiscale a afectat negativ capacitatea băncilor de a constitui provizioane contra riscului de credit. Metodologia de determinarea a profitului impozabil nu a prevăzut ajustarea rezultatelor financiare la inflaţie (1997-1998), ceea ce a condus la determinarea unui profit impozabil mult mai mare faţă de situaţia în care acesta ar fi fost calculat în preţuri comparabile. Această situaţie, la care se adaugă creşterea ponderii veniturilor din dobânzi de încasat în totalul veniturilor, au afectat negativ lichiditatea şi capitalizarea băncilor. În plan monetar, modificările frecvente ale ratelor rezervelor minime obligatorii (până acum câţiva ani) şi dobânzile neremuneratorii pentru menţinerea rezervelor minime obligatorii, au indus presiuni în sus asupra nivelului dobânzilor active practicate de bănci.
Insuficienţa cadrului juridic şi de reglementare
Reglementarea activităţii bancare a urmat standardele internaţionale şi, în general, a fost satisfăcătoare, cu excepţia, notabilă, a legislaţiei privind falimentul băncilor. Principalele deficiente ale legii privind falimentul băncilor din 1998 sunt: tribunalul – şi nu autoritatea de supraveghere – stabileşte insolvabilitatea unei bănci; procedurile de lichidare sunt complicate şi pot să se deruleze pe un număr important de ani; legea asigură o protecţie exagerată debitorilor.
Datorită slăbiciunilor legislaţiei privind falimentul, dar şi a celei privind supravegherea bancară (îndeosebi slaba putere de sancţiune prevăzută în Legea privind statutul BNR din 1991), eficacitatea activităţii de supraveghere a fost mult limitată. Ca urmare, cele mai multe iniţiative ale autorităţii de supraveghere (BNR) au fost contestate în justiţie, cu câştig de cauză pentru bănci.
Cadrul de supraveghere insuficient de articulat, care a dominat întreaga perioadă a anilor ’90, este atestat de gradul foarte scăzut de armonizare a reglementărilor naţionale cu standardele Comitetului de supraveghere bancară de la Basel privind principiile de bază pentru o supraveghere prudenţială eficace (Basel Core Principles, 1997). O analiză comparativă întreprinsă de o misiune tehnică a FMI în mai 1998 identifică doar câteva criterii respectate, din cele 25 ale Principiilor de bază.
Principalele slăbiciuni ale cadrului legal privind falimentul băncilor au fost corectate abia recent (octombrie 2001), iar supravegherea s-a întărit începând cu finele anului 1999, când s-a revăzut structura organizatorică a direcţiei de profil şi au fost îmbunătăţite procedurile de supraveghere, compatibile cu standardele internaţionale: s-a creat un sistem de clasificare a băncilor şi avertizare timpurie (care deja şi-a dovedit virtuţile informaţionale prin anticiparea problemelor de solvabilitate ale unor bănci); s-au creat planuri de acţiune pentru diferite situaţii de criză bancară; inspecţiile la sediul băncilor – realizate anual – tind să pună accent sporit pe evaluarea riscurilor. Mai recent, programul economic pe anul 2001 include mai multe măsuri privind adoptarea celor mai bune practici în domeniul supravegherii (Basel Core Principles).
În ceea ce priveşte mecanismele de protecţie sistemică, sunt de remarcat două aspecte: (i) autoritatea de supraveghere (BNR) şi-a îmbunătăţit permanent procedurile de intervenţie ca împrumutător de ultimă instanţă, îndeosebi în situaţiile de criza sistemică. Capacitatea de a interveni cu succes în astfel de împrejurări a fost confirmată în anii 1998 – 2000 (criza Bancorex şi a Băncii Agricole); (ii) celălalt mecanism de protecţie, fondul de garantare a depozitelor, creat în 1996, este, ca să cităm un raport al FMI, „un remarcabil succes operaţional, dar un eşec total pe plan financiar”. Eşecul pe plan financiar a fost datorat nivelului insuficient al resurselor pentru acoperirea depozitelor populaţiei, garantate, la băncile intrate în faliment în anii 1998 şi 1999 (golul de resurse a fost finanţat de Banca Naţională a României). Fondul de garantare are drept obiectiv să promoveze stabilitatea financiară prin întărirea încrederii deponenţilor în sistemul bancar. În acest scop, fondul asigură protecţie deponenţilor persoane fizice prin garantarea şi respectiv plata depozitelor bancare ale acestora, în limita plafonului de 100,4 milioane lei, atunci când o bancă intră în faliment. Fondul este finanţat de către bănci prin contribuţii iniţiale, anuale şi speciale.
Schema românească de protecţie a depozitelor are un design modern, care corespunde, în multe privinţe, orientărilor de bună practică prezentate într-un document recent al FMI (Caseta 2). Legislaţia românească privind protecţia depozitelor nu este însă pe deplin armonizată cu cerinţele Directivei UE privind schemele de garantare a depozitelor (mai 1994), care prevede, printre altele, garantarea unor categorii de deponenţi, persoane juridice, şi un nivel de garantare de minimum 20 000 euro. Un proiect de ordonanţă de urgenţă, elaborat recent de autorităţile române, are în vedere înlăturarea diferenţelor de reglementare dintre legislaţia românească şi cea comunitară din domeniul protecţiei depozitelor. De asemenea, proiectul de ordonanţă conţine o serie de prevederi care vor reduce şi mai mult efectul stimulentelor perverse induse de sistemul de garantare a depozitelor.
Concluzii
1. Sistemul bancar asigură cea mai mare parte din intermedierea financiară din România. În acelaşi timp, intermedierea financiară (masa monetară şi creditul neguvernamental în raport cu PIB) este scăzută, reflectând persistenţa dobânzilor nominale ridicate, nivelul scăzut al investiţiilor, situaţia financiară în general critică a întreprinderilor cu capital de stat. Remonetizarea, inclusiv creşterea nivelului creditului privat, este un proces de durată, asociat cu restructurarea microeconomică, stabilizarea macroeconomică şi consolidarea sistemului bancar.
2. Sistemul bancar realizează intermedierea financiară la un cost foarte mare, atestat de nivelul deosebit de ridicat al marjei de dobândă. Acest fapt se explică îndeosebi prin performanţa slabă a activelor (credite neperformante), dar şi prin cheltuielile operaţionale mari, inclusiv a celor cu personalul.
3. Procesul de reformă a sistemului bancar (juridic şi instituţional), precum şi politica de consolidare a sistemului au purtat amprenta dependenţei puternice a sistemului bancar de evoluţiile din sectorul real (dinamica producţiei şi restructurarea întreprinderilor). Pe de o parte, măsurile de reformă ale sistemului au fost coordonate cu standardele europene în materie (în ceea ce priveşte reglementarea şi supravegherea bancară) şi, în cazul autorizării bancare, au fost prudente. Pe de altă parte, implementarea efectivă a regulilor prudenţiale a constituit, până recent, către finalul deceniului, o slăbiciune evidentă. Insuficienta clasificare şi provizionare a creditelor (şi neprovizionarea împotriva altor riscuri decât cele de credit) a ecranat adevărata situaţie financiară a băncilor şi a permis acumularea de credite neperformante şi decapitalizarea tot mai accentuată a unor bănci mari.
4. Restructurarea sistemului s-a realizat târziu, începând cu 1997, sub presiunea evenimentelor. În primii ani, restructurarea (preluarea de către stat a unor credite neperformante sau capitalizarea directă) nu a presupus şi impunerea de măsuri de stopare a creditelor neperformante. Criza sistemică din 1997-2000 îşi are originile în: i) nivelul ridicat al creditelor neperformante moştenite şi al celor generate în perioada de tranziţie. Acest nivel se explică îndeosebi prin căderea puternică a producţiei şi cererii agregate în cea mai mare parte a perioadei de reformă; ii) slăbiciuni ale cadrului de reglementare şi supraveghere; iii) guvernanţă internă slabă la nivelul băncilor cu capital de stat, dar şi al celor private cu capital autohton.
5. Consolidarea bancară din 1997-2000 a reuşit evitarea unui risc sistemic; costul restructurării (Bancorex şi Banca Agricolă) a echivalat cu circa 4 la sută din PIB. În ansamblu, intervenţia statului de-a lungul perioadei de tranziţie a echivalat cu circa 10 la sută din PIB. Cifra este sensibil mai mică decât costul financiar al consolidării din alte ţări (inclusiv din cele în tranziţie), explicat în bună parte de nivelul scăzut al intermedierii financiare în România.
6. În România, autorităţile au încercat în decursul ultimului deceniu diferite tehnici de restructurare bancară. Recapitalizarea băncilor a fost aplicată cu prioritate pentru restructurarea financiară a băncilor cu capital de stat, fiind utilizată atât sub forma schimbului de obligaţiuni guvernamentale contra active neperformante cât şi a creşterii fondurilor proprii prin injecţia directă de capital. Tehnicile descentralizate de restructurare au fost încurajate începând cu anul 1995, când Ordonanţa nr. 13/1995 a permis băncilor cu capital de stat să înfiinţeze departamente specializate de recuperare a activelor neperformante (“work out units”);lipsa de personal specializat a făcut însă ca eficienţa acestor departamente să fie redusă. În cele din urmă, cea mai mare parte a creditelor neperformante au fost transferate la o agenţie de valorificare a activelor bancare (“asset management company”). Această ultimă abordare a autorităţilor române a fost impusă de natura sistemică a problemelor industriei bancare. Existenţa acestei agenţii are avantajul că permite centralizarea resurselor (experţi, sisteme informatice) într-o singură entitate ceea ce duce la economii de scală şi la maximizarea recuperării activelor neperformante. Totodată, agenţia a asigurat transferul împrumuturilor rele în mod rapid şi transparent. Un alt avantaj al unei agenţii oficiale este acela că aceasta permite aplicarea unor practici uniforme de recuperare şi o monitorizare mai uşoară a acestora din partea guvernului.
7. Consolidarea bancară din 1997-2000, bazată pe: restructurarea a două bănci mari (Bancorex şi Banca Agricolă), rezolvarea situaţiei altor bănci insolvabile, şi privatizare poate fi considerată ca o reuşită din punct de vedere tehnic. Succesul deplin al acestei strategii poate fi însă asigurat de procesul accelerat al restructurării marilor întreprinderi cu capital de stat şi implementarea corespunzătoare a cadrului juridic şi de supraveghere conturat pe baza celor mai bune practici în domeniu. Privatizarea nu este o soluţie-miracol în absenţa unui astfel de cadru; afirmaţia este dovedită de seria de bănci private care au încălcat reglementările prudenţiale şi au intrat în faliment.
