Pe teritoriul românesc, Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători creștine.
În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost pentru a naște. Ajunge la casa unor bătrâni, Crăciun și Crăciunoaia, însă nici aceștia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin nașterea unui prunc zămislit din greșeală. Nemaiputând merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile nașterii. Crăciunoaia, auzind-o, și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s-a făcut milă de dânsa și s-a dus la ea, îndeplinind rolul de moașă. Crăciun, când a aflat, s-a supărat și i-a tăiat babei mâinile; apoi, înspăimântat de tot ce s-a întâmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit, și l-a dus să scalde copilul. Maria i-a zis să încerce apa, și când a bagat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decât erau înainte; de la această minune se crede că moașele au mâini binecuvântate. În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei și acestea cresc la loc.
Colindele de Crăciun
Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou.. Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării.
Obiceiurile culinare
Timp de 40 de zile înainte de sărbători, creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipeaza Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun.
Data de 20 decembrie, Sf. Ignatie al Antiohiei, este cunoscută în popor ca Ignatul porcilor. Este o zi importantă în gospodăriile românești pentru că singura activitate permisă în această zi este tăierea porcului și preparea produselor tradiționale din carne de porc. Este un ritual cu care mulți dintre noi am crescut, iar familia se adună toată ca să pregătească bunătățile pentru Crăciun, dar și pentru restul iernii.
Versatilitatea bucătăriei românești în a prepara diverse mezeluri de casă se extinde și la metodele de păstrare a cărnii pe toată durata iernii: uscare, afumare, carne în untură etc.
Caltaboşul, numit regional şi cartaboş sau călbaşi/gălbaji, este o specialitate locală preparată din măruntaiele porcului. Asemănător cu lebărul (leberwurst – cârnat din ficat, în germană) care este preparat în special din ficat şi grăsime, caltaboşul se deosebeşte de aceasta prin faptul că încroporează şi alte măruntaie, dar şi orez. Reţetele se deosebesc de la regiune la regiune şi de la gospodărie la gospodărie, unele mai simple, altele mai bogate în gusturi. Secretul unui caltaboş bine făcut constă în echilibrul dintre organele de porc (seci) şi adaosurile grase care dau textură şi gust. Dar mai ales punerea în valoare a ingredientelor cu mirodeniile potrivite. Întotdeauna carnea de porc va iubi nucşoara şi ienibaharul.
Jumările de porc (numite regional şi jumeri sau jumere) sunt cea mai modestă parte a “porcăriilor” care se săvârşesc la tăierea porcului. Deopotrivă procedeu de extragere a grăsimii de porc cât şi reţetă din care rezultă de fapt două produse: jumările şi untura. Rețeta de jumări de porc de mai jos conține și boia pentru culoare și aromă.
Numită regional şi caş de carne, toba de porc este, din multe puncte de vedere, asemănătoare cu piftia: un amestec de cărnuri de porc fierte şi alese , “prinse” într-un aspic (gelatină) bine parfumată cu mirodenii şi usturoi.
Piftia de porc, numită regional răcituri sau aituri (de la usturoi), este dintre cele mai iubite aperitive de Crăciun şi Revelion. Un adevărat cadou pentru musafiri, o adevărată piftie de porc este simplu de realizat, dar necesită timp şi răbdare pentru a obţine rezultate de calitate.
Specialitate sezonieră, slănina fiartă de porc – aită (usturoiată) şi boită – este populară în special în Transilvania unde se consumă în perioada de iarnă pe platourile de aperitive. Fiartă într-un amestec aromat sau, şi mai bine, în zeamă de varză (moare), această slănină îşi pierde din conţinutul de grăsime prin fierbere dar câştigă în gust şi frăgezime. Merită încercată cu siguranţă!
Mezel cu origini romane, cu gust puternic, bogat în fier, sângeretele este o specialitate regăsită în mai multe culturi culinare, din Polonia până în Marea Britanie şi din Germania până în Argentina. Rețeta de sângerete este simplă: sângele păstrat de la sacrificarea animalului este amestecat cu grăsimi şi carne, pâine (cereale) sau pesmet, şi mirodenii. În România, sângeretele este popular în special în Transilvania unde este preparat din sângele proaspăt de porc.
Cârnaţii sunt creditaţi de unele surse ca fiind părinţii accidentali ai mititeilor româneşti. Fie că e sau nu adevărat, cârnaţii sunt pe gustul oamenilor de pretutindeni. Proaspeţi sau uscaţi, cruzi sau afumaţi, cârnaţii au marea calitate de a se lăsa aromaţi după priceperea şi gustul celui care îi face.
Cârnaţii de porc sunt ieftin de preparat, iar limita utilizării lor ulterioare este doar imaginaţia. Secretul cârnaţilor de porc constă în ingredientele de calitate, proporţiile corecte, maţele potrivite şi uscarea/afumarea lor corespunzătoare.
Există multe adaosuri în amestecul de carne de la nucsoara la coriandru şi de la ienibahar la ardei iute pisa
