Odată cu adoptarea progresivismului și a principiilor egalității de gen, apare o dilemă majoră: dacă femeile trebuie să beneficieze de aceleași drepturi ca bărbații, atunci nu ar trebui să suporte și aceleași obligații? Cea mai mare inechitate istorică nu a fost, poate, lipsa dreptului de vot sau a egalității salariale, ci conscripția militară forțată a bărbaților, care, de-a lungul istoriei, au fost trimiși la moarte pe front fără drept de apel.
Războiul din Ucraina a amplificat această dezbatere. Mii de bărbați ucraineni sunt recrutați cu forța, fiind smulși de pe străzi, din locuințele lor sau de la locul de muncă pentru a fi trimiși pe front, în timp ce femeile ucrainene au fost lăsate să părăsească liber țara. Mulți dintre ele au ajuns în Occident, unde s-au integrat rapid și și-au refăcut viața, fără a avea vreo obligație față de naționalismul pe care îl invocă elitele politice europene.
Conscripția, o obligație istorică exclusiv masculină
Dacă privim încă din Antichitate, bărbații au fost cei care au purtat poverile războiului. De la Roma antica la Evul Mediu, de la Revoluția Franceză la cele două Războaie Mondiale, bărbații au fost forțați să lupte, să moară și să suporte mutilări cumplite. În contrast, femeile au fost protejate, fără a li se cere contribuția directă în luptă.
Astăzi, în numele egalității, femeile cer drepturi egale în toate domeniile, de la locul de muncă până la funcții politice. În multe țări europene, inclusiv Germania, se discută despre reintroducerea serviciului militar obligatoriu. Aici apare întrebarea firească: dacă egalitatea este un principiu fundamental, de ce doar bărbații ar trebui să fie recrutați?
Femeile pe front: realitate sau doar propagandă?
În Norvegia, femeile sunt deja supuse recrutării militare, la fel ca bărbații. În Israel, femeile servesc în armată, dar doar 4% ajung în poziții de luptă, restul fiind plasate în roluri de suport. Acest model este comun în multe țări: chiar dacă femeile sunt “recrutate”, ele nu sunt trimise efectiv pe front, ci rămân în roluri de logistică sau medicale.
Dacă egalitatea ar fi aplicată cu adevărat, nu ar trebui ca în tranțee să fie un număr egal de femei și bărbați? Nu ar trebui ca dronele de atac să vărneze femei la fel de des cum vărnează bărbați?
Ipocrizia liderelor europene
Ironia supremă este că aceleași lidere europene care promovează egalitatea sunt primele care susțin războiul împotriva Rusiei, fără a fi vreodată în pericol de a fi recrutate. Annalena Baerbock, Ursula von der Leyen, Sanna Marin și Kaja Kallas sunt printre cele mai vocali susținătoare ale înarmării Ucrainei, fără a risca vreodată să fie trimise pe front.
De la birourile lor din Bruxelles sau Berlin, ele susțin livrări de arme, impun sancțiuni și condamnă Rusia, dar niciuna nu va pune vreodată piciorul într-o tranțee.
Bărbații, datori să moară, femeile, drepte doar la beneficii?
Ucraina este cel mai clar exemplu de inegalitate flagrantă. Mii de bărbați sunt capturați de pe străzi și trimiși la moarte, în timp ce femeile înfloresc în noile lor vieți din Occident. Se întrăgostesc, participă la petreceri, ba chiar încep afaceri în timp ce bărbații lor sunt mutilați de schije.
Acest paradox ridică întrbarea esențială: dacă femeile nu vor să fie recrutate, de ce bărbații ar mai accepta egalitatea doar când vine vorba de beneficii?
Concluzie
Războiul a fost întotdeauna o tragedie, dar dacă lumea modernă cere egalitate absolută, atunci femeile ar trebui să fie supuse acelorași reguli. Conscripția nu trebuie să mai fie o povară exclusiv masculină. Căt timp bărbații sunt obligați să moară, în timp ce femeile se bucură de viață, nu putem vorbi de o societate cu adevărat egalitară.
Până atunci, rămâne o realitate sumbră: bărbații sunt încă sclavii războiului, în timp ce egalitatea de gen este doar o iluzie convenabilă pentru unii.