Cercetările lui J. Piaget în dezvoltarea vorbirii şi gândirii copilului alcătuiesc o epocă întreagă.
Piaget a introdus în ştiinţă metoda clinică în ajutorul căreia urmărea vorbirea şi gândirea copiilor.
In timp ce în psihologia tradiţională gândirea copilului avea o caracteristică negativă alcătuită din neajunsurile, minusurile gândirii copiilor, care îl deosebesc de omul matur. Piaget a încercat să descopere partea calitativă a gândirii copiilor din partea sa pozitivă. Mai întâi s-a interesat de ceea ce copilul nu are, ce lui nu-i ajunge în comparaţie cu maturul şi au stabilit particularităţile gândirii copilului, adică că copilul nu posedă gândire abstractă, nu poate să facă legătură între gânduri.
Criza retrăită de psihologie nu a putut fi ocolită nici de Piaget. El s-a străduit să se ascundă de ea după pereţii înalţi ai argumentelor. Dar argumentele I-au creat mai multe probleme şi anume probleme ce ţin de teorie.
El este convins că pentru profesori şi pentru toţi acei care în activitatea lor au nevoie să cunoască copilul, analiza argumentelor este mai importantă decât teoria. Noi nu putem să mergem pe aceeaşi cale cu autorul dacă dorim să cuprindem cu privirea totul.
Piaget se străduie să ocolească problema ce ţine de dezvoltarea ştiinţei, adică ştiinţa lacând un pas înainte în culegerea materialului, face doi în urmă în domeniul teoretic: el vrea să se închidă în cercul îngust al argumentelor. In afară de argumente el nimic nu vrea să ştie.
Multe argumente mari sau mici, primare sau secundare, descoperitoare de nou sau de completare a celor cunoscute anterior apăreau în psihologia copilului. Astfel încercarea lui strict să despartă teoria de analiza argumentelor, sinteza materialului întreg de la descrierea urmărilor concrete şi tendinţa de a urmări pas cu pas argumentele, aşa cum le dă experimentul, aceasta este calea aleasă de Piaget.
Prima întrebare care apare aici – este întrebarea referitor la legătura obiectivă a tuturor particularităţilor gândirii copilului. Sunt acestea nişte structuri individuale, independente una faţă de alta sau ele alcătuiesc o structură, un întreg cunoscut la baza căruia stă un oarecare argument central ?
In această ordine de idei se ating un şir de particularităţi ale gândirii copilului, de exemplu, egocentrismul vorbirii şi gândirii copilului, realitatea intelectuală, sincretismul, relaţii neânţelese, greutăţi în recunoaştere, neputinţă în autourmărire la vârsta copilăriei şi altele, întrebarea constă în aceea că: alcătuieşte această aparenţă un întreg fără legături, adică sunt ele datorită existenţei lor datoare unor cauze întâmplătoare, care nu au legături între ele sau ele sunt un întreg legat şi astfel alcătuiesc logica lor deosebită ? Răspunsul pozitiv la această întrebare îl face pe autor să treacă din domeniul analizei argumentelor în domeniul teoriei şi determină în ce măsură analiza argumentelor se bazează de altfel pe această teorie.
In ce constă acest miez central care face posibilă unirea într-un întreg a tuturor particularităţilor individuale a gândirii copilului ? Ea, din punct de vedere a lui Piaget este egocentrismul gândirii copilului. Acesta este nervul de bază în toată sistema lui.
Piaget determină gândirea egocentrică ca o formă a gândirii acomodată cu genetica din punct de vedere funcţional şi structural între gândirea aurică şi îndreptată spre gândirea raţională.
Gândirea aurică este subconştientă, adică scopurile pe care le urmăreşte ea sau problemele pe are şi le pune nu se conştientizează. Ea nu se alătură realităţii exterioare, dar îşi creează ea singură realitatea închipuită sau realitatea visurilor.
Prima formă de gândire este cea socială. Ea, pe măsura dezvoltării, tot mai mult se supune logicii. Gândirea autîcă este individuală şi se supune legilor speciale care nu sunt aici folositoare.
Intre aceste două feluri de gândire sunt multe direcţii de analiză şi trebuie să se supună logicii speciale care la rândul ei se află între logica raţională. Vom numi gândirea egocentrică ca una din aceste forme aflată între aceste două forme de gândire. Piaget spune că gândirea egocentrică, după structura sa, ocupă locul între gândirea amică şi înţelegere. Dar structura şi funcţia acestor forme de gândire de fac să o plasăm în rândul genetic între gândirea aurică şi reală. Această formă de gândire nu este direcţională spre realitate ci spre satisfacerea necesităţilor. Aceasta o înrudeşte cu gândirea aurică, dar sunt şi calităţi care le despart. Aici se referă noile momente funcţionale care o apropie de gândirea reală şi care o împinge dincolo de logica visurilor. Dar Piaget accentuează tot timpul apropierea dintre gândirea egocentrică şi autism. Aceasta se observă şi în caracteristica a uneia din manifestările gândirii egocentrice – sincretismul, care
în viziunea lui este rezultatul direct al egocentrismului copilăresc.
Sincretismul, spunea el, după mecanismul său se află între gândirea ăuucă şi logică, de altfel ca oricare gândire egocentrică.
Trebuie de subliniat şi al treilea moment al teoriei lui Piaget, de altfel cel mai important, adică – relaţia genetică în care stă gândirea egocentrică, logica visurilor la curatul autism pe de o parte şi pe de alta la logica raţională. Din legătura genetică reiese după Piaget că prima formă de gândire care apare este cea autică după care urinează cea reală, iar gândirea egocentrică se află între ele.
In ceea ce priveşte întrebarea referitor la mărimea sau sfera de influenţă a egocentrismului, trebuie de spus că Piaget dă o importanţă universală, facând-o absolută pe aceasta, socotind-o nu numai de bază dar şi singura pentru gândirea şi comportarea copilului.
Piaget pune în legătură gândirea egocentrică cu caracterul egoist al activităţii copilului şi egoismul cu caracterul asocial al dezvoltării copilului până la vârsta de 8 ani.
Egocentrismul copilului este foarte întâlnit de noi până la 7-8 ani, când înceo ase depista deprinderi de sândire socială. După 7-8 ani gândirea egocentrică nu dispare îndată, dar se cristalizează în o parte a gândirii, care foarte greu de operat.
Gândirea autică din punctul de vedere filogenetic şi ontogenetic nu este prima treaptă în dezvoltarea psihică a copilului şi maturului. Ea de altfel nu apare ca funcţie primitivă, punctul de plecare a procesului de dezvoltare, forma începătoare şi de bază, din care iau începutul toate relaţiile.
Chiar şi din punctul de vedere a evoluţiei biologiei şi analizei biologice a analizei comportării prunclui, gândirea autică – nu îndreptăţesc această poziţie înaintată de Freud şi acceptată de Piaget, – poziţia că autismul este treapta de bază şi prima pe care se clădesc celelalte trepte în dezvoltarea gândirii.
In teoria sa locul central îl ocupă egocentrismul copilăresc. Şi teoria lui este prima închinată determinării funcţiei vorbirii la copii. De aici reiese, că vorbirea copiilor se împarte în două grupe mari:
- vorbirea egocentrică;
- vorbirea socială.
Vorbirea egocentrică – copilul vorbeşte numai despre sine şi nu-1 interesează dacă îl ascultă cineva sau nu, nu aşteaptă răspuns la întrebare. Această vorbire se manifestă de parcă copilul ar vorbi cu sine însăţi, cum ar fi gândirea în glas.
Vorbirea socială – este contrară celei egocentrice. Aici copilul schimbă părerea cu alţii, el cere anunţă, critică, dă întrebări.
Lui J. Piaget îi aparţine meritul în descrierea vorbirii egocentrice a
copilului. In argumentarea vorbirii egocentrice Piaget vede demonstrarea directă a egocentrismului gândirii. Cercetările lui au arătat că coeficientul vorbirii egocentrice la vârsta timpurie este foarte mare şi la fel şi gândirea copilului la vârsta de 6,5 ani este egocentrică egal cu 44% – 47%.
După părerea lui maturul gândeşte social, când este singur, dar copilul mai mic de 7 ani gândeşte şi vorbeşte egocentric, chiar şi când nu este singur. Se poate de adăugat aici că în afară de expunerea în cuvinte a gândurilor la copil mai rămân şi o parte de gânduri egocentrice neexpuse, ceea ce face să fie vizibil , că coeficientul gândirii egocentrice depăşeşte coeficientul vorbirii egocentrice. Aceste gânduri rămîn neexpuse, deoarece copilul nu posedă mijloace; mijloacele acestea se dezvoltă sub influenţa convorbirii copilului cu alţii şi rămân la punctul lor de vedere.
După părerea lui Piaget cauzele sunt următoarele:
- lipsa vieţii sociale între copiii mai mici de 7-8 ani;
- că vorbirea este folosită în activitatea practică a copilului – joaca, vorbirea
gestuală, mimicii atât şi a cuvintelor. Şi astfel vorbirea copilului de vârstă
timpurie în mare măsură este egocentrică. Ea nu îndeplineşte nici o funcţie de
comunicare, nu are scopul de a relata, ea numai activează, supraveghează
activitatea şi retrăirile copilului. Aceasta este vorbirea pentru el care ar putea să
nu existe, în rezultatul ei nimic nu se schimbă în activitatea copilului. Această
vorbire este ca un vis verbal sau produsul psihicii copilului, care este mai
aoroane de losica visurilor decât de losica gândirii reale.
La vârsta de 7-8 ani coeficientul vorbirii egocentrice scade până la zero, adică după şcolarizare nu este specific copilului. Dar ce se întâmplă cu vorbirea egocentrică după perioada şcolară ?
In experimente găsim numai date care ne fac să vedem că vorbirea egocentrică este stadiul de trecere în dezvoltarea vorbirii exterioare spre cea interioară.
Piaget nu ne dă nici un argument şi nicăieri nu arată că vorbirea egocentrică este etapa de trecere, ci dimpotrivă crede că soarta vorbirii egocentrice este moartea.
întrebarea despre dezvoltarea vorbirii interioare rămâne în întuneric şi ne apare atunci următoarea reprezentare că: vorbirea interioară care îndeplineşte funcţia interioară, analoagă vorbirii egocentrice exterioare o depăşeşte pe cea exterioară. Noi credem că la acest rezultat trebuia să ajungă Piaget dacă el dezvolta până la sfârşit teza sa, adică că vorbirea socializată apare mai târziu decât cea egocentrică şi se afirmă numai după dispariţia ei.
Dar s-a constat că vorbirea egocentrică nu dispare, dar se transformă în vorbire interioară sau trece în interior. La această reprezentare teoretică m-ai adăugăm şi cele experimentale, care ne arată că în una şi aceeaşi situaţie la şcolar şi preşcolar apare aceeaşi vorbire egocentrică, acea gândire tăcută, adică procesul vorbirii interioare. Aceasta ne demonstrează că procesul gândirii tăcute poate fi din punct de vedere funcţional echivalentele procesului vorbirii egocentrice.
Piaget face concluzia, care îi dă posibilitatea să treacă de la particularităţile vorbirii egocentrice la vârsta copilăriei la ipoteza caracterului egocentric al gândirii la fel fără argumente. Piaget crede că dacă vorbirea copilului la 6,2 ani este de 44%-47% egocentrică, atunci şi gândirea egocentrică la 6,2 ani este de 44%-47%. Dar experienţa noastră a arătat că între vorbirea egocentrică şi gândirea egocentrică nu există nici o legătură. Şi ca urmare dezvoltarea vorbirii decurge după următoarea schemă.
Vorbirea socială – vorbirea egocentrică – vorbirea inferioară.
Procesul dezvoltării vorbirii decurge în felul următor după cum s-a constat: nu de la individual spre social ci de la social spre individual. Cest rezultat este analog celui constatat de Piaget adică că: dezvoltarea vorbirii decurge în felul următor:
gândirea autică – gândirea şi vorbirea egocentrică – vorbirea socială şi logica.
Se presupune că procesul de trecere, etapa intermediară între vorbire în glas şi vorbire internă este vorbirea egocentrică descrisă de Piaget. Această vorbire egocentrică pe lângă funcţia sa expresivă şi de exprimare ce însoţeşte activitatea copilului foarte simplu se transformă în gândire, adică îşi asumă funcţia de planificare a operaţiilor în soluţionarea unei probleme noi.
Vorbirea egocentrică – este o vorbire internă după funcţie – o vorbire pentru sine a copilului şi în acelaşi timp este o vorbire externă după fiziologie ce nu are nici o tendinţă să se transforme în şoaptă.
In dezvoltarea sa vorbirea internă parcurge câteva stadii:
I stadiu — primitiv – vorbirea preintelectuală şi gândirea preverbală;
II stadiu – „psihologia naivă” – constă în experienţa naivă a copilului (sau
animalului) în domeniul trăsăturilor fizice ale propriului corp şi a obiectelor ce-1
înconjoară, obiecte şi unelte, experienţa de a folosi unelte şi primele operaţii ale
gândirii practice.
In vorbire acest stadiu se caracterizează prin însuşirea structurilor gramaticale înainte de a însuşi structurile şi operaţiile logice corespunzătoare. Copilul însuşeşte sintaxa vorbirii înainte de a însuşi sintaxa vorbirii. Piajet a arătat că dezvoltarea gramaticală a copilului se află înainte de dezvoltarea lui logică.
III stadiu – stadiul semnului extern – a operaţiei externe cu ajutorul
căreia copilul rezolvă o oarecare sarcină psihică internă.
Exemplu: număratul pe degete.
IV stadiu – stadiul interiorizării, deoarece el se caracterizează prin
trecerea operaţiei externe în interior, devine operaţie internă şi sufere o
multitudine de schimbări.
In vorbire între operaţiile interne şi externe există o continuă interdependenţă, ele trec permanent dintr-o formă în alta.
Vorbirea internă se dezvoltă pe calea acumulării schimbărilor funcţionale şi structurale, ea se desprinde de la vorbirea externă a copilului odată cu delimitarea funcţiei sociale şi egocentrice a vorbirii.
Structurile vorbirii însuşite de către copil devin în acelaşi timp structurile de bază ale gândirii lui.
Se observă faptul că dezvoltarea gândirii şi vorbirii este în dependenţă de mijloacele gândirii şi de experienţa social-culturală a copilului. Şi în acelaşi timp dezvoltarea acestor două procese psihice cognitive superioare se interpătrunde reciproc.