
Gillian era o fetiță de șapte ani care nu putea sta la școală. Ea se ridica neîncetat, era distrasă, zbura cu gândul și nu urmărea lecțiile.
Profesorii o pedepseau, o certau.Gillian nu știa să stea și nu putea fi atentă.
Când venea acasă, o pedepseau și părinții.
Într’o zi, mama lui Gillian a fost chemată la școală. Profesorii vorbeau de o boală, de o tulburare evidentă. Poate era hiperactivitate sau poate avea nevoie de un medicament.
În timpul discuției sosește un bătrân profesor care cunoștea fetița. I’a rugat pe toți adulții, mama și colegii, să’l urmeze într’o cameră alăturată, cu geamuri. După ce toți au plecat, îi spune lui Gillian că se vor întoarce în curând și pornește un radio vechi cu muzică.
Pe măsură ce fata petrece timp singură în cameră,se ridică și începe să’și miște în sus și în jos în ritmul muzicii, picioarele și inima. Profesorul zâmbește în timp ce colegii și mama îl privesc între confuzie și compasiune, așa cum se face adesea cu un bătrânel.
El spune:
„Vedeți? Gillian nu este bolnavă, Gillian este dansatoare!”
El recomandă ca mama ei să o ducă la un curs de dans iar colegii să o facă să danseze din când în când. Ea participă la prima lecție și când ajunge acasă îi spune mamei:
„Toți sunt ca mine, nimeni nu poate sta locului acolo!”
În 1981, după o carieră de dansatoare, deschizând propria academie de dans și obținând recunoaștere internațională pentru arta ei, Gillian Lynne a devenit coregraful ′′Pisicilor′′ muzicale.
Să sperăm că toți copiii ′′diferiți′′ găsesc adulți capabili să’i întâmpine pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce le lipsește!
Trăiască diferențele, oile negre mici și neînțelese! Ele sunt cele care creează frumusețea în această lume….
Să fiți sănătoși! Și autentici….