Rareș era un băiețel atașat de mama sa, mereu lângă Adriana, luminându-se de bucurie de fiecare dată când o vedea. Dar, dintr-o dată, ceva s-a schimbat. A început să o evite, să refuze sărutările și îmbrățițările ei, ba chiar să fugă de prezența ei. La început, am crezut că e doar o fază trecătoare. Dar realitatea era mult mai complexă.
Ce l-ar putea face pe un copil de cinci ani să se retragă brusc de lângă persoana pe care o adoră cel mai mult? Mărturisirea lui nu doar că m-a şocat, dar m-a condus la descoperirea unui secret de familie pe care Adriana îl ascunsese de mult timp.
Un secret care o făcuse să plângă nopți în șir. Mă numesc Andrei. Am 32 de ani, sunt soț, tată, și până de curând, viața mea se învârtea în jurul a două lucruri: munca și familia.
Echilibrul dintre serviciu și casă nu a fost niciodată ușor, dar m-am mândrit mereu că reușeam să ajung acasă la Adriana și la Rareș, băiatul nostru de cinci ani. Eu și Adriana suntem căsătoriți de opt ani frumoși. Ea a fost asistentă medicală, dar când s-a născut Rareș, am decis împreună ca ea să rămână acasă pentru a-i oferi toată grija de care avea nevoie.
De atunci, ea a fost sufletul familiei noastre, asigurându-se că Rareș este iubit și protejat. Rareș, la rândul lui, a fost întotdeauna un copil afectuos, vorbind mereu despre mama lui, desenându-i inimioare și spunând tuturor cât de minunată este ea.
Tocmai de aceea, nu m-am putut scutura de sentimentul că ceva era profund greșit atunci când a început să o evite.
Totul a început treptat. Când Adriana îi dădea un pupic pe obraz, întorcea capul. Când încerca să-l ia în brațe, se făcea mic și se strecura afară din cameră.
„Adriana, ai observat ceva ciudat la Rareș în ultima vreme?” am întrebat-o într-o seară, stând lângă ea pe canapea.
Ea a ridicat o sprânceană. „Nu chiar. De ce?”
„Parcă te evită,” i-am spus. „Nu te mai îmbrățișează, nu te mai pupă. E ciudat, pentru că întotdeauna a fost lipit de tine.”
„Andrei, e doar o fază,” a spus ea, zâmbind slab. „Copiii cresc, devin mai independenți.”
Dar eu simțeam că era mai mult de atât.
A doua zi, am decis să vorbesc direct cu Rareș. L-am găsit jucându-se cu mașinuțele lui.
„Puiule, pot să te întreb ceva?” am spus, așezându-mă lângă el.
A dat din cap fără să se oprească din joacă.
„De ce o eviți pe mama ta?”
S-a oprit brusc, iar ochii lui mari s-au ridicat spre mine.
„Mama are un secret,” a spus el încet. „Plânge des, tata. Si o ascunde.”
Mi s-a strâns inima.
„Când ai văzut-o plângând, puiule?”
„Când ești la serviciu. Se închide în cameră și plânge, și o dată am văzut-o cu o poză. A ascuns-o într-o cutie verde sub pat.”
M-am ridicat și m-am dus imediat în dormitor. Am ridicat salteaua și am găsit cutia verde. Cu mâinile tremurânde, am deschis-o. Înăuntru era o fotografie și câteva bijuterii. Am rămas împietrit.
Bărbatul din poză semăna izbitor cu Adriana.
Cănd s-a întors acasă, am așteptat ca Rareș să se culce și am confruntat-o.
„Cine e bărbatul din poză?” am întrebat-o, arătându-i fotografia.
Ochii ei s-au umplut de lacrimi. „E fratele meu geamăn,” a spus ea, vocea tremurând. „Nu am știut niciodată de el până recent.”
Apoi mi-a povestit totul. Cum mama ei avusese o aventură, cum tatăl ei fusese mințit, cum fratele ei fusese dat tatălui biologic.
Adriana nu știa ce să facă. Să-l caute? Să lase lucrurile așa? Se temea să nu destrame familia părinților ei.
I-am luat mâinile între ale mele. „Nu trebuie să treci singură prin asta,” i-am spus. „O să găsim o soluție împreună.”
A plâns în brațele mele, dar pentru prima dată, a fost un plâns eliberator. Si, pentru prima dată în săptămâni, am văzut-o zâmbind cu adevărat.