Mi-am pierdut fiica acum 13 ani, când soția mea m-a părăsit pentru alt bărbat. Dar ieri, am primit o scrisoare adresată „Bunicului Mircea”, iar inima mi s-a oprit o clipă când am citit ce s-a întâmplat.
Treisprezece ani. Atât a trecut de când am văzut-o ultima oară pe fiica mea, Andreea. Avea doar 13 ani când Viorica, fosta mea soție, și-a făcut bagajele și a plecat. Eu aveam 37 de ani.
Îmi amintesc și acum acea zi de parcă a fost ieri. Era o seară de vară sufocantă, iar când am ajuns acasă de la muncă, am găsit-o pe Viorica stând calmă la masa din bucătărie. Pe atunci eram maistru pe un șantier din București. Firma la care lucram nu era mare, dar construia de toate: drumuri, blocuri, hale industriale. Munceam din greu, trăgeam de mine în verile toride și iernile înghețate.
Nu era un job spectaculos, dar puneam pâinea pe masă. Șeful meu, Radu, era un tip bine îmbrăcat, mereu la patru ace, cu un zâmbet fals care mă scotea din sărite. Îi plăcea să-și arate bogăția: conducea mașini scumpe, organiza petreceri luxoase, iar Viorica se simțea în largul ei în acel anturaj. Eu, în schimb, mă simțeam ca peștele pe uscat.
Poate că, dacă aș fi fost mai atent, aș fi văzut ce urmează.
— Mircea, nu mai merge, mi-a zis ea pe un ton rece, de parcă citea un scenariu.
Am clipit, confuz.
— Ce vrei să spui?
A oftat scurt.
— Plec. Eu și Radu ne iubim. O iau și pe Andreea. Merită o viață mai bună decât asta.
Cuvintele „o viață mai bună” mă înfurie și azi. Munceam din greu să le ofer tot ce aveau nevoie. Aveam o casă decentă, mâncare pe masă, haine curate. Nu era lux, dar nici lipsuri nu aveam. Nu înțelegeam ce era atât de rău. Dar Viorica voia mai mult. Mai mulți bani, mai multă strălucire, mai mult din toate.
Și a plecat cu fostul meu șef, lăsându-mă în urmă cu o viață sfărâmată. Am încercat să fiu un tată bun pentru Andreea, dar Viorica i-a otrăvit mintea împotriva mea. Cred că i-a spus că nu-mi pasă, că am fost infidel. Nu știu exact. Știu doar că, treptat, fiica mea a încetat să-mi răspundă la telefon și să-mi citească scrisorile. Pentru ea, eu nu mai existam.
Și asta nu a fost tot. Am căzut într-o depresie adâncă, mi-am neglijat sănătatea și, într-un final, am ajuns pe un pat de spital. Operație după operație, facturi medicale peste puteri. Am fost nevoit să-mi vând casa. Iar jobul? M-au dat afară pentru prea multe concedii medicale. Deși, sincer, să nu mai lucrez pentru Radu a fost o binecuvântare.
Între timp, Viorica și-a luat tălpășița din București împreună cu Andreea. Și așa mi-am pierdut fata.
Anii au trecut greu. Nu m-am mai recăsătorit. Nu am mai vrut. Am muncit din greu să-mi refac viața, să-mi pun sănătatea pe picioare și, în final, mi-am deschis propria firmă de construcții. La 50 de ani, aveam un apartament decent și stabilitate financiară. Dar inima mea tânjea după fiica mea.
Apoi, ieri, s-a întâmplat ceva ce mi-a zguduit întreaga lume. Am găsit în cutia poștală o scrisoare cu un scris tremurat de copil. Pe plic scria: „Pentru Bunicul Mircea”.
Am încremenit. Mâinile îmi tremurau. Bunic? Eu? Am rupt plicul și prima frază aproape că mi-a oprit inima:
„Bună, bunicule! Mă numesc Andrei. Am 6 ani! Din păcate, ești singura familie care mi-a mai rămas…”
Am intrat în casă fără să-mi dau seama și m-am așezat pe canapea, citind mai departe. Andrei scrisese scrisoarea cu litere mari și stângace, dar cineva îl ajutase să o formuleze.
El trăia într-un centru de plasament din Iași și, din câte înțelesese, mama lui – Andreea – vorbise uneori despre mine.
Scrisoarea se încheia simplu: „Te rog, vino să mă găsești.”
Nu am stat pe gânduri. Mi-am luat primul bilet de tren spre Iași.
A doua zi dimineață, eram deja acolo. Căminul „Sfânta Ana” era o clădire veche, cu tencuiala scorojită. O femeie pe nume doamna Ionescu m-a primit în biroul ei.
— Dumneavoastră sunteți Mircea, nu-i așa? Andrei vă așteaptă de mult, mi-a spus cu un zâmbet blând.
— Unde este? Este sigur… nepotul meu? am întrebat, glasul tremurând.
— O să-l cunoașteți imediat, dar trebuie să știți ceva înainte. Luați loc, vă rog.
În acel birou modest, plin de dosare și fotografii de copii, viața mea s-a schimbat din temelii.
Andreea fusese dată afară de Viorica după ce rămăsese însărcinată la 20 de ani. Tatăl copilului o părăsise. A încercat să se descurce, să muncească și să-l crească singură, dar viața era grea. Acum un an, cunoscuse un bărbat bogat pe nume Dan, care îi promisese o viață mai bună. Dar Dan nu voia un copil.
— Așa că l-a lăsat aici, a spus doamna Ionescu. A zis că speră să aibă o viață mai bună.
M-a cuprins greața. Cum putuse să-și abandoneze propriul fiu? Și apoi am înțeles: Andreea trăise o viață grea și alesese calea ușoară. Exact cum o învățase maică-sa.
— Dar Andrei? Cum a știut de mine? am întrebat.
— A auzit numele dumneavoastră în discuții. A găsit chiar și un jurnal vechi al mamei lui. Când ne-a spus de dumneavoastră, am căutat și v-am găsit. Așa am scris scrisoarea împreună.
Am dat din cap, iar doamna Ionescu a zâmbit.
— Andrei e afară, în curte. Vreți să-l cunoașteți?
Inima îmi bubuia în piept.
Câteva secunde mai târziu, un băiețel cu părul șaten și ochii albaștri ca ai Andreei m-a privit curios.
— Bună, am spus.
— Bună, bunicule! a strigat, zâmbind și sărindu-mi în brațe.
Am știut atunci că nu-l voi mai lăsa niciodată singur. Cercul se închidea aici. Nepotul meu avea să aibă un cămin. Cu mine.
