Identitatea etnică reprezintă o problemă ceva mai complexă, întrucât implică, spre deosebire de identitatea lingvistică, şi o dimensiune subiectivă (modul de auto-percepţie şi auto-desemnare al indivizilor/grupurilor).
În Evul Mediu, termenul de „român” era folosit pentru a-i desemna, împreună, pe locuitorii Ţării Româneşti şi Moldovei, ca şi pe etnicii majoritari în Transilvania. Astfel, cronicarii moldoveni medievali îi numesc pe vecinii din Ţara Românească „munteni”, nu români – termen folosit pentru a-i desemna pe locuitorii din întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic, dincolo de graniţele politice.
Românii sud-dunăreni, izolaţi de fraţii lor de la nordul Dunării şi trăind în zone ele însele fragmentate şi-au atribuit o serie de etnonime mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cel de „român” provenit din latinescul „Romanus” (armâni, rămăni, rumeri etc.).
Uneori, identităţile etnică şi lingvistică nu coincid, în urma unor evoluţii istorice.
Astfel, „tănţarii” din sudul Serbiei (Nišete) şi „saracacenii” din Bulgaria, grupuri de origine etnică română (aromână) au adoptat limba greacă, în faţa tendinţelor de sârbizare/bulgarizare. Grupul „rudarilor” din Bulgaria şi Serbia (ca şi cei din România), consideraţi, în general, ca o ramură a etniei ţigăneşti (rrome), au totuşi, ca limbă maternă, limba română. Conform recensământului românesc din 29 decembrie 1930, 3 procente din populaţia provinciei Bucovina se considerau etnici români de limbă maternă ruteană (ucraineană).
Identitatea naţională modernă
Întrucât naţiunea modernă are un grad mai mare de omogenitate şi coeziune internă decât poporul medieval sau antic, asumarea unei identităţi naţionale moderne este, în mare măsură, o chestiune subiectivă, pe care identitatea etno-lingvistică nu o determină automat. Astfel, populaţia de limbă germană din Elveţia este parte constitutivă a naţiunii elveţiene, ca şi francofonii şi italofonii de aici. În pofida originii şi a limbii comune, mulţi locuitori din Basarabia (Republica Moldova) nu îşi asumă identitatea naţională românească.
- Identitatea pierdută
Există unele grupuri de populaţie care şi-au pierdut, în mare măsură, limba originară şi conştiinţa vechii identităţi etnice, păstrându-şi însă anumite caracteristici identitare de tip antropologic (biologic, socio-profesional, etnografic etc.). În această categorie intră vlahii loşcarini din munţii Cehiei şi Slovaciei, ca şi goralii din Carpaţii Păduroşi din Polonia sud-estică şi Ucraina sud-vestică, urmaşi, cupă câte se pare, ai unor grupuri de populaţie românească aşezate în zonele respective în secolele XIV-XVI.
Evoluţia graniţelor României după 1918
În anul 1918, s-au unit cu statul român Basarabia (27 martie / 9 aprilie, unire condiţionată, 27 noiembrie/10 decembrie, unire deplină), apoi Bucovina (15/28 noiembrie 1918), iar la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş a decretat unirea teritoriilor respective cu România.
Aspiraţiile teritoriale exprimate la Alba-Iulia nu au fost sancţionate în totalitate de către Conferinţa de Pace de la Paris. Astfel, treimea vestică a Banatului (circa 9300 km2) a fost atribuită statului iugoslav, Maramureşul de la nord de Tisa (circa 2/3 din provincie) a intrat în componenţa Cehoslovaciei, iar Crişana a fost împărţită între România şi Ungaria într-un mod ceva mai puţin favorabil din punct de vedere românesc.
Astfel, etnicii români din teritoriile menţionate au rămas, în continuare, în afara graniţelor României. Tot în afara graniţelor României. Tot în afara graniţelor statului naţional-unitar român au rămas zonele cu populaţie compactă de origine şi limbă românească de la răsărit de Nistru şi din Valea Timocului, a căror existenţă şi situaţie fusese invocată sporadic de către diplomaţii români sin raţiuni pur defensive, ca o contrapondere la discursul revendicativ rusesc, sârbesc sau bulgăresc, vizând Basarabia, Banatul şi, respectiv, Dobrogea.
Inevitabil, categoria românilor din afara graniţelor ţării au rămas insulele de macedoromâni din partea central-vestică a Peninsulei Balcanice, micul grup al istro-românilor, precum şi etnicii români, proveniţi mai ales din Transilvania, care se stabiliseră în S.U.A. şi Canada.
În anii interbelici, au ales să vină în ţara-mamă mai multe mii de familii de români sud-dunăreni, colonizaţi în Cadrilater, dar şi români din Banatul iugoslav şi din Ungaria, precum şi moldovenii din stânga Nistrului, în anii colectivizării forţate şi ai foametei (1928-1933).
În anii 1939-1945, în condiţiile iminenţei, apoi ale izbucnirii şi desfăşurării celei de-a doua conflagraţii mondiale, sfera noţiunii de „români din afara graniţelor ţării” a cunoscut oscilaţii dramatice. Astfel, în martie 1939, românii din Maramureşul de Nord au intrat sub stăpânire maghiară, în urma dezmembrării Cehoslovaciei. În vara tragică a anului 1940 a urmat dezmembrarea parţială a statului român. În urma unor note ultimative adresate României la 26-27 iunie 1940, la 28 iunie, U.R.S.S. ocupă Basarabia (cu populaţie majoritar românească), nordul Bucovinei (cu populaţie majoritar ruteană, ucraineană, dar cu o importantă minoritate românească la sud de Cernăuţi) şi ţinutul Herţa (cu o covârşitoare majoritate românească). La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Germania şi Italia impun României cedarea către Ungaria a circa jumătate din teritoriul transilvan unit cu ţara după 1 decembrie 1918, anume 43.649 km2 (din 103.000 km2), cu o populaţie de aproximativ 2,7 milioane de locuitori, dintre care 1/2 etnici români, iar 3/8 etnici maghiari (inclusiv secui). În pre-ziua semnării Dictatului de la Viena, ministrul român de externe. Mihail Manoilescu, a remis omologilor săi germani (Joachim von Ribbentrop) şi italian (Baleazzo Ciano) scrisorile oficiale prin care confirma angajamentul României de a ceda Bulgariei Dobrogea de Sud (Cadrilaterul). Condiţiile concrete ale acestei cesiuni au fost stabilite prin Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940), care a prevăzut inclusiv un schimb de populaţie, implicând pe etnicii români din Cadrilater, respectiv, pe etnicii bulgari din Dobrogea rămasă românească.
Evenimentele din aprilie 1941 au bulversat harta politică a Peninsulei Balcanice, în urma dezmembrării regatului iugoslav şi a ocupării militare a Greciei.
În noile condiţii, cea mai mare parte a Macedoniei Vardariene şi a celei Egeene au intrat sub administraţie bulgară, ca şi, până în 1943, Timocul sârbesc. Vestul Macedoniei Vardariene a intrat în componenţa Albaniei Mari, (parte integrantă a Imperiului Italian, din aprilie 1939), iar Banatul de Vest a fost pus sub administraţie germană.
La 22 iunie 1941, Germania şi aliaţii ei, inclusiv România, atacă U.R.S.S., ceea ce permite reinstaurarea administraţiei româneşti în teritoriile pierdute la finele lui iunie 1940 şi chiar plasarea Transnistriei (teritoriul dintre Nistru şi Bugul de Sud) sub administraţie românească.
În urma rezultatului final al războiului, U.R.S.S redobândeşte teritoriile româneşti ocupate în iunie 1940, intrate în componenţa R.S.S. Moldoveneşti (cea mai mare parte a Basarabiei), respectiv, a R.S.S. Ucrainene (şi Bucovinei, ţinuturile Herţa şi Hotin, Basarabia de Sud).
Transilvania de Nord revine, în cele din urmă, în întregime, la România, Dobrogea de Sud rămâne la Bulgaria, iar Maramureşul de Nord intră în componenţa U.R.S.S. (regiunea Zakorpatia din R.S.S. Ucrainean).
În Balcani, statul iugoslav se reface, sub forma unei federaţii democrat-populare (din 1963, socialiste). Noul stat iugoslav obţine şi peninsula Istria, inclusă în Croaţia. Macedonia Vardariană formează o republică iugoslavă distinctă, Valea Timocului este inclusă în teritoriul propriu-zis al Republicii Serbia, iar Banatul de Vest, în provincia autonomă cu Vojvodina, cu caracter multietnic (parte a Serbiei). Albania îşi recapătă independenţa, iar Grecia, suveranitatea asupra Macedoniei Egeene.
Nemulţumiţi de evoluţia regimului politic intern, după 1940, dar mai ales după 1944, numeroşi români, mai ales notabilităţi politice, culturale, economico-financiare, aleg să plece sau să rămână în Occident sau America Latină. Ia naştere, astfel, exilul românesc, ale cărui rânduri se vor îngroşa odată cu relativa liberalizare a regimului.
Începutul anilor `90 va aduce noi schimbări pe harta politică a Europei de Est, în urma destrămării U.R.S.S. şi a federaţiei socialiste iugoslave. Astfel, Ucraina şi Republica Moldova vor deveni state independente în graniţele fostelor republici sovietice ucraineană şi moldovenească la finele lui 1951. O evoluţie similară vor înregistra fostele republici iugoslave Slovenia, Croaţia, Macedonia şi Bosnia-Herţegovina, Serbia şi Muntenegrul vor rămâne într-o federaţie, între 1992-2003, apoi într-o uniune statală (2003-2006), pentru a deveni, la jumătatea anului 2006, două state suverane şi independente complet separate.
