Ioan Isaiu a rostit un discurs memorabil în fața Teatrului Național din Cluj-Napoca, exprimând cu claritate de ce munca artistică nu poate fi încadrată în programme rigide. Actorul a participat la un protest de stare alături de colegii săi din scenă și foșă, împotriva regulilor care doreau să introduce evidența strictă a timpului de lucru în instituțiile de spectacole. Această intervenție publică, cu câteva luni înainte de decesul său neașteptat, a devenit un moment simbolic al luptei artiștilor pentru autonomie creativă.
Ministerul Culturii se pregătea să implementeze un sistem de normare a muncii artistice, considerat de către teatrale o greșeală fundamentală. Potrivit propunerii inițiale, actorii, balerini, instrumentiști și alți creatori ar fi trebuit să se conformeze unui program standard, asemeni oricărui angajat din sectorul privat. Această inițiativă a generat o reacție de stare în rândul întregii comunități artistice, care a considerat-o o neînțelegere profundă a naturii muncii creative. Ioan Isaiu a devenit una dintre voci reprezentative ale acestei rezistențe.
În discursul său, Isaiu a ironizat cu luciditate ideea de a aplica opt ore de program unui balerin sau unui actor. El a explicat că repetiția, documentarea și căutarea nuanțelor unui rol presupun timp fluid, nocturn, fragmentat, niciodată identic de la o zi la alta. Pentru actor, a spus el, procesul creativ se întinde pe săptămâni și luni, până ajunge la rezultatul final dorit. A subliniat că artiștii nu sunt confecționeri de personaje, ci creatori care studiază rolurile cu o devotie care depășește orice calcul de ore și minute.
Actorii din protest au declarat că impunerea unui orar rigid ignora realitatea exigenței fizice și emoționale a fiecărui spectacol. Ioan Isaiu a pus întrebări retorice puternice: cum poți muta baletul într-un program standard când corpul dansatorului are propriile sale ritmuri de recuperare și antrenament? Cum poți crea pe scenă între orele nouă și cinci dacă spectacolul se joacă seara? Aceste întrebări au resuflat în rândul colegilor săi și au găsit ecou și în rândul publicului.
Limitele măsurării creativității rămân imposibil de depășit
Actorul a pus accent pe discrepanța dintre efortul real și ceea ce se poate înregistra pe o hartă de pontaj. A vorbit despre presiunea așteptărilor publicului și despre greutatea birocrației care ar dori să cuantifice ceea ce nu poate fi redus la cifre. Ioan Isaiu a subliniat că un regizor se poate gândi luni în șir la modul în care va pune în scenă un spectacol, dar cum se pot cuantifica aceste gânduri? Cum se pot măsura zvâcnirile artistice care dau viaț unei scene? Răspunsul era clar pentru el: nu se pot.
Demersul protestatarilor s-a integrat într-un val național de reacții, iar câteva luni mai târziu Ministerul Culturii a decis să retragă proiectul contestat. Pentru comunitatea artistică, momentul a reprezentat nu doar o victorie administrativă, ci și reafirmarea ideii că scena are propriile ei ritmuri și dinamici, distincte de orice program standard impus de birocrație. Dispariția neașteptată a lui Ioan Isaiu a readus aceste momente în prim-plan, transformând discursul într-o mărturie despre valori în care acesta a crezut cu tărie până în ultima zi.
